De la rock la spovedanie

De la rock la spovedanie

Apărut în Azi, vineri-sâmbătă, 3-4 martie 2000. Interviu luat de Răzvan Bucuroiu.

Rockul este deja un fenomen plane­tar, o lege universala a tinerilor, expri­mată prin norme şi ticuri comporta­mentale, printr-o sensibilitate anume, printr-o ţinută vestimentară, printr-o atitudine socială şi – poate acesta este cel mai serios lucru! – printr-un nou concept de moralitate. Această viitură a tuturor libertăţilor (alimentată de un evident duh iconoclast, năzuros şi re­bel), a cuprins toate zările lumii. Apa­riţia sus-numitului gen de exprimare muzicală a născut, la rându-i, o adevă­rată revoluţie, ducând ia apariţia con­flictelor explozive între generaţii, între părinţi şi copii, în fapt, între tradiţii şi lipsa oricăror bariere. „Revoluţia sexu­ală” din anii ’60-’70, „eliberarea prin dro­guri”, „hair revolution”, descoperirea ezoterismelor orientale, idolatrizarea unor vedete pop – toate acestea au dus la ieşirea la rampă a generaţiilor denu­mite „flower-power”, „hippie”, „beat-generation”, „punk”, „heavy” etc, în fapt forme de aliniere mentală şi afectivă a tinerilor, întotdeauna asezonată cu idei de stânga (extremă sau moderată). Ast­fel, lupta împotriva bunelor tradiţii creştine, a sănătoaselor concepte de esen­ţă conservatoare şi naţională, a fost subtil câştigată în sălile de concert şi pe stadioane, la Woodstock ori la Madison Square Garden. Generaţiile de tineri „pacifişti”, apelând frenetic la sexul în grup, trecuţi la budhism ori la practicile zen, au însămânţat spiritul de frondă, fiind expresia vie a intelec­tualităţii de stânga din anii ’60, frustrată politic de nereuşita instalării utopiei marxiste în Europa Occiden­tală, şi în Statele Unite.

În România, situaţia a fost puţin alta. Rockul devenise – pentru mulţi dintre noi – o formă de protest la adresa orânduirii comuniste şi a „valo­rilor” acesteia, un strigăt după liberta­tea pierdută. Evident, majoritatea tine­rilor confundau libertatea civică şi po­litică – confuzie, de altfel, perfect expli­cabilă la nivelul acelor ani – cu liber­tatea spirituală pe care, în realitate, nu ţi-o poate lua şi nu ţi-o poate da ni­meni (vezi N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii, 1992, pp. 6-9). Dar aşa era atunci, şi trebuie să ţinem cont de realităţile acelor vremuri crâncene, în care până şi barba de pe obrazul bărbatului putea fi interpretată ca un gest de frondă sau ca un semn minor de dizidenţă…

Adevărul stă undeva ta mijloc şi cine nu înţelege faptul că, bunăoară, până şi o biată galerie de fotbal refă­cea, pe undeva, spiritul comunitar atât de prigonit de comunişti, nu-şi poate explica nici vigoarea acelui memorabil „Ole, ole, ole, /Ceauşescu nu mai e!”.

Ce-a fost, a fost… Important este acum modul în care se poate transfi­gura un discurs, o realitate, o convin­gere. În cele ce urmează, vă invităm să parcurgeţi mărturisirea unei persoane a cărei onestitate nu poate fi pusă la îndoială, căci a trecut – garantând cu propria existenţă – prin experimentul numit în lumea credinţei metanoia, adică schimbarea firii, a gândirii, a simţirii. Trecând de la rock la slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui, viaţa părintelui Dan Bădulescu vorbeşte lămurit despre puterea transformatoare a cre­dinţei, despre capacităţile sufleteşti pe care le conţine acel etern: „Cred, Doam­ne! Ajută necredinţei mele!”.

Răzvan Bucuroiu

Biografia Părintelui Dan Bădulescu

Născut în Bucureşti, în luna iulie a anului 1952, a urmat cursurile Liceului Iulia Haşdeu, cu profil umanist, pe care îl absolvă în 1971.

Intră la Conservator, secţia Pedagogie, pe care îl absolvă în 1975.

Instrumentul îndrăgit: chitara. A urmat o carieră de instrumentist timp de 15 ani; asupra acestei activităţi vom reveni în interviul ce urmează.

Din 1986 se stabileşte în Suedia cu familia (soţia şi o fetiţă).

 

A fost profesor de muzică şi de instrument (chitară) la diverse şcoli, inclusiv una cu predare Waldorf. În 1992 a devenit cântăreţ la parohia românească din Stockholm;

În 1993, la sugestia pr. Vicar Constantin Pârvu, aflat în timpul unei vizite prilejuite de sfinţirea bisericii din Göteborg, se înscrie la facultatea de Teologie ortodoxă din Bucureşti. Vreme de 4 ani a făcut o costisitoare şi epuizantă „navetă” între Bucureşti şi Stockholm, pentru ca, în 1997 să termine Facultatea – secţia Pastorală.

 

La începutul anului 1998 a fost angajat ca Inspector la Sectorul de Comunităţi Externe din Patriarhia Română, unde lucrează şi în prezent (2000). În iunie 1999 a fost hirotonit preot pe seama Paraclisului Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Sf. Ecaterina…

 

 

 

 

Părinte Dan Bădulescu, aţi fost, vreme de câţiva ani, membru al cunoscutei trupe rock „Roşu si Negru”. Privind retrospectiv lucrurile, putem spune că de la „roşu” aţi virat către „negru”, îmbrăcând în cele din urmă haina preoţească. Tocmai de aceea vă întreb direct: ce credinţă aveaţi acum 20 de ani, când eraţi în plină glorie pop?

La „Roşu şi Negru” am fost din 1979 până în 1982, iar din punctul de vedere al credinţei trăiam o perioadă spiritualistă. Depăşisem, e adevărat, momentele materialiste ale anilor ’60, trăind în plină spiritualitate de gen sincretist. Astăzi, ce-i drept, avem termenul foarte clar definit, şi chiar diagnosticul: new age. Pe atunci însă nu ştiam acest termen, dar chiar nenumindu-l acesta era „duhul” în care încăpeau laolaltă şi Ortodoxia (doar sunt botezat) şi spiritualităţile asiatice, astrologia, numerologia, yoga; ce mai, era un întreg ghiveci…

La ce instrument cântaţi în „Roşu şi Negru”?

Chitară solo, double-six, acustică.

Aţi fost un idol pe vremea aceea pentru tinerii rockeri?

Idol cu „i” mic… Poate numai pentru cei dintr-o zonă foarte specializată, pentru cei care practicau chitara. Pentru marele public însă, nu eram foarte comercial.

Aveaţi fani?

Da, cred că am avut, însă nu de calibrul unei vedete. Era o zonă mult mai restrânsă…

Care este principala trăsătură psihologică a unui idol rock ?

Noţiunea de idol şi fan sunt cel mai bine reprezentate în Occident. La noi se copiază pur şi simplu aceste modele. În perioada socialistă însă, prin ’70-’80 erau cu lotul alte dimensiuni, alte conotaţii ale noţiunii de idol şi de fan raportat la ceea ce este, de exemplu, un Paul McCartney sau un Mick Jagger.

Noi nu ne apropiam de proporţiile acelea… Eram un om normal: mâncam în turnee la Lacto-bar, mă mişcăm nestingherit în autobuze, trăiam într-un bloc… Ca mod de viaţă, eram foarte apropiat de fanii mei. Este, oricum, o mare diferenţă faţă de idolul de astăzi.

Credeţi că astăzi sunt modificate raporturile idol-fan?

Faţă de perioada de dinainte de ’90, categoric. S-a creat şi în România o distanţă – pe model occidental – între vedetă şi public. A apărut noţiunea de VIP. Noi nu ştiam că suntem VIP!

Părinte, care a fost pentru Cucernicia Voastră „drumul Damascului”?

Forţând comparaţia, vă răspund cum se cântă la vecernie: „Bogaţii au sărăcit iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele!” Cei ce-L caută pe Domnul este expresia-cheie al acestui drum al Damascului, aşa cum aţi spus. Chiar în momentele mele de rătăcire religioasă, chiar când cântam pe scenă (şi nu urmăream, culmea!, succes la femei, bani, slavă deşartă etc.), eu cântam – cât ar părea de caraghios acum – „muzica sacră”, neştiind că aceasta există deja! Năzuinţele mele curate cred că au fost ascultate până la urmă, după atâtea rătăciri şi poticniri. Acum pot şi eu spune: „Am văzut lumina cea adevărată!”. A fost, însă, un drum lung.

Ce se întâmplă cu foştii colegi de trupă?

Ei au rămas pe poziţii. Este foarte greu să te schimbi din aceste poziţii… Oricum, n-au fost ironii la adresa mea.

Credeţi că rockul este un fenomen dirijat sau el se mişcă pur şi simplu spontan?

A fost dirijat din pornire; e drept, foarte ocult, foarte din umbră. La nivelul nostru, sigur, n-am perceput aceste lucruri. Nouă ni se părea spontan, tineresc. Însă informaţiile de astăzi arată că sunt adevărate centre care-l dirijează, care îl planifică cu o strategie minuţioasă. Sigur, în Occident el s-a dezvoltat într-o adevărată industrie.

Partea comercială ulterioară are, desigur, regulile ei clare de profil. Dar fenomenul în sine, de cine credeţi că este dirijat?

Există la această oră materiale care indică inclusiv nume de persoane caic se ocupă cu treaba asta. Bunăoară, conspiraţia numită „aquariană” a „illuminati„-lor, care o parte din ei se ocupă punctual de fenomenul rock, ocupându-se, în plan mai larg, de tineret. Vedeţi, aceste preocupări educaţionale, în care se atribuie muzicii un rol cheie, le-am întâlnit încă din antichitate, la Platon şi la Aristotel. Platon, în „Statul”, descrie rolul formativ al muzicii. Spunea el, încă de pe atunci, că anumite melodii sunt ziditoare pentru tânăr, anumite melodii, dimpotrivă, sunt lascive şi trebuie înlăturate. Şi discuţiile au continuat la nivel teoretic. Asta arată importanţa formativă a muzicii şi a dansului asupra adolescentului. Vedem acum şi la noi aceste interminabile seri televizate tip „karaoke” de pe la discoteci, care demonstrează o amploare fără precedent a fenomenului. Văd emisiuni (aşa-numite de divertisment!), în care, pe lângă invitaţi vedem pe fundal tineri – mai ales fete – care tot timpul se bălăngăne. Nu numai cei din Generaţia Pro, ci pe mai toate micile ecrane, chiar şi în pauză, ei se bălăngăne! Nu mai au nici stare, intră într-un automatism de mişcare. Toate acestea sunt studiate de către psihologi, care merg direct la ţintă, făcând prăpăd în jurul lor şi aducând mare sminteală. Iată cum aceste centre vin într-un mod perfid în întâmpinarea unor porniri naturale ale celor de 14, 15, 16 ani (doar toţi le-am avut şi le ştim!). A stimula însă aceste porniri, legându-le de practici şi libertăţi sexuale şi de droguri – realizând triada malefică -, ei bine, ăsta e un lucru foarte grav.

În afară de aspectul strict pecuniar, care să fie scopul acestei sminteli organizate la nivel planetar, aşa după cum spuneţi?

Sminteala are în vedere formarea „omului nou”. Şi la noi a existat pe vremea lui Ceauşescu sintagma asta, dar era de esenţă marxistă. Însă acest „om nou” (care trăieşte în „era nouă” – new age) este visat şi „produs” în centre globaliste. Ele au în vedere ceea ce noi, creştinii, numim metanoia, adică transformarea omului cel vechi în omul cel nou. În cazul lor însă, această „metanoia” este o parodie fiind – am curajul s-o afirm – de esenţă satanică. Avem de-a face, de fapt, cu un procedeu de alterare a omului care, aşa păcătos cum este, în loc să fie îndreptat în sensul bun este îndreptat spre un tip uman şi mai decăzut decât cel vechi, pe care „ei” vor să-l „repare”. Şi rockul este vehicolul ideal pentru a realiza această globalizare, a noului tip uman. În contextul discuţiei noastre, mi se pare justă afirmaţia, deoarece rock-ul a devenit un limbaj universal; mai mult, a devenit numitorul comun al tineretului, din Kamceatka în Alaska, de la Capul Horn la Gibraltar şi până hăt, departe… Da, rock-ul a devenit un soi de „lege”, unanim acceptată de către tineri. Corect, normele comportamentale ale rockului sunt primite cu bucurie, nu întâmpină nici un fel de rezistenţă, de suspiciune, nici din partea părinţilor, nici din partea autorităţilor. La ora asta, toată lumea a „capitulat”.

Părinte, rock-ul este, prin definiţie, apanajul adolescenţei. Odată trecută intensitatea maximă a trăirilor, să zicem, după 20 de ani, credeţi că tânărul respectiv nu se mai poate integra printre semenii săi fără abateri comportamentale grave ?

Influenţa rock-ului asupra tinerilor trebuie, cred eu, analizată de la caz la caz. N-aş şti să spun eu în ce măsură influenţa rockului este decisivă asupra tânărului pornit în viaţă. Sunt multe nuanţe, de la aspectul decisiv până la cel neglijabil…

O mare parte din textele rock exaltă dragostea, pacea, non-violenţa, înţelegerea universală…

O clipă, faceţi precizarea că unele texte ale anilor ’60, ’70, pe vremea mişcării „hippie” sau „flower-power”. Din anii ’80 încoace textele s-au schimbat, sunt mult mai agresive, începând cu genul „punk”. Fără să mai vorbesc de muzica satanistă, care este promovată pe unele canale de televiziune, în miez de noapte, cu o adevărată inconştienţă. Dar mergem prea departe şi, în consecinţă, m-aş întoarce chiar la textele „pozitive”: „Give Peace a Chance” sau „Imagine”. „Imagine is no heaven/And no religion too…”

Mie-mi sună ca un manifest…

Este chiar un manifest, tipic de stânga, nu neapărat marxist, dar în orice caz puternic secularizat, fiindcă îşi imaginează o stare de pace planetară fără credinţă. Este o viziune tipică a francmasonilor de stânga, care s-au şi ocupat de mişcarea „flower-power”. Ideea era – şi mulţi chiar au crezut-o – că se poate ajunge la starea universală de fericire, la pace pe pământ, dar fără Biserică şi fără Hristos. O înfrăţire prin rock, prin droguri şi sex. Aşa putea ajunge omul, în viziunea lor, la extazul pământesc. LSD-ul din facultăţile occidentale ale anilor ’60 nu asta urmărea? Acum nu există drogul Ecstasy folosit la „Techno” ori la „Rave party”?

Părinte, cum vi se pare, după 2000 de ani de restaurare a demnităţii persoanei umane prin creştinism, ideea de „Fan-club”?

Nu mi se pare deloc fericită… Fan, etimologic vorbind, înseamnă fanatic. Este drept, nu se compară „Fan-clubul Michael Jackson” cu „Fan-clubul Angela Similea”. Într-un foarte interesant video-clip, Michael Jackson apare ca o statuie uriaşă, căpătând proporţiile unui adevărat cult. În acest caz de idolatrie ne confruntăm cu porunca a 2-a din Decalog. Noi, creştinii, nu putem idolatriza pe nimeni.

Credeţi că fenomenul rock este pe cale de a se stinge sau este pe cale de a se extinde?

Ca sevă artistică, rockul este practic epuizat. În plan cultural, el va căuta să-si prelungească existenţa, recurgând la forme hibride ca etno-pop sau latin-rock. În acest ultim caz se arată o mare vitalitate. Dar rockul de tip clasic ţi-a spus cuvântul.

Părinte, te poţi vindeca de rock?

Te poţi vindeca, dar cu cât eşti mai bolnav, cu atât vindecarea este mai grea. Eu, ca proaspăt preot, cu greu pot accepta ceva ca fiind incurabil. Mai ales în plan duhovnicesc…

---