Despre elementele (stihiile) lumii

 Despre elementele (stihiile) lumii

pr. Dan Bădulescu

 

În Biserica noastră creştin-ortodoxă vorbim adeseori despre taine şi dogme. Tainele sunt acele lucrări dumnezeieşti ce se pot observa (deci nu sunt „oculte”, „secrete”) dar nu pot fi înţelese de minţile creaturilor, îngeri sau oameni. Avem desigur şi acele numite „Sfinte Taine”, slujbe bisericeşti, dintre care cea de început este Sf. Botez. Dogmele sunt învăţăturile de credinţă dumnezeieşti descoperite de Dumnezeu şi formulate de către oameni sfinţi insuflaţi de Duhul Sfânt. Aceste învăţături sunt absolut adevărate în toate timpurile şi locurile şi nu suferă schimbări de vreun fel. Odată făcute aceste sumare precizări, îndrăznim a spune că, într-un fel, toate dogmele sunt şi ele la rândul lor taine, desigur în primul sens al noţiunii.

În articolul de faţă nu ne-am propus să vorbim de tainele/slujbe, ci doar am amintit de Sf. Botez ca poartă de iniţiere în viaţa creştină, un Alfa al mântuirii. Din această taină slujbă am ales un scurt pasaj ce se leagă de tema articolului, şi anume: elementele (stihiile) lumii. Pasajul cu pricina se găseşte în rugăciunea citită de preot la sfinţirea apei pentru botez, rugăciune citită în auzul celor prezenţi:

„Că Tu de bunăvoie, toate aducându-le din nefiinţă întru fiinţă, cu puterea Ta ţii făptura şi cu purtarea Ta de grijă chiverniseşti lumea. Tu din patru stihii ai aşezat făptura… Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu spre răsuflare ai revărsat aerul…”

Aceleaşi cuvinte se rostesc şi la slujba de sfinţire a apei la Aghiasma Mare din ziua Botezului Domnului.

Iar în Acatistul Adormirii Maicii Domnului: „Bucură-te, că prin suirea ta, ai sfinţit cele patru stihii… Bucură-te, tare apărătoare a toată lumea, Bucură-tesfinţirea tuturor stihiilor cereşti şi pământeşti”.

Ne oprim aici, acestea fiind cele de plecare pentru tema noastră.

„Cred într-unul Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute…” spune mărturisirea noastră de credinţă în cadrul aceleiaşi Taine a Botezului. Cele „văzute” sunt cele ce se pot percepe cu simţurile – şi desigur nu numai vedea, ci şi auzi, mirosi, gusta şi pipăi, adică cele materiale, sau trupeşti (corporale, fizice, în 4D: înălțime, lățime, adâncime și grosime/rezistență). Deci, mărturisim pe Dumnezeu ca făcător (creator) al acestora, el fiind necreat şi cu totul netrupesc (nematerial), veşnic. Dar nu numai creator, ci şi proniator, cel ce menţine şi susţine creaţia („chiverniseşti lumea”).

Aşa cum am afirmat mai sus, credem, mărturisim şi învăţăm că facerea lumii este o dogmă şi o taină dumnezeiască. Ea a fost descoperită şi tâlcuită (explicată) atât cât este omeneşte cu putinţă de a o pricepe şi de folos mântuirii. După cum ştim şi credem, revelaţia supranaturală este cuprinsă în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie (aici se găsesc mai mult tâlcuirile), şi la fel stau lucrurile şi cu facerea lumii.

Nu vom uita nici acea revelaţie „naturală”, care şi ea tot de la Dumnezeu vine, care are desigur un aspect ca acel al imaginii faţă de prototip. Cele două revelaţii se leagă astfel între ele şi nu se contrazic. Cea supranaturală este mai presus şi o validează pe cea naturală, şi nicidecum invers. De aceea vom evita să căutăm dovezi logice, filosofice şi ştiinţifice care să valideze/confirme revelaţia, aşa cum vedem că se face în ultima vreme, ca urmare a slăbirii credinţei şi a neputinţelor noastre sufleteşti.

În privinţa revelaţiei asupra facerii lumii, cea supranaturală se găseşte în Cartea Facerii. Dar cea naturală? Are vreo legătură şi aceea cu Sf. prooroc Moise?

„Lui Avraam foarte-i dădea Dumnezeu dar de la Sfinţia Sa şi ştia meşteşugul stelelor şi tocmeala cerului şi-a zodiilor. Şi arătă el întâi la eghipteni acesta meşteşug. Şi multă cinste avea de către eghipteni. Şi se rugă şi împăratul Avimeleh să-i arate şi lui să înveţe…

Încă şi aritmetica şi astrologia de la Avraam s-a învăţat, de care mai înainte n-au ştiut (Conf. Chedrin fila 1, Iosif Clucer).” (Hronografe)

Acesta este un moment foarte important pentru istoria ştiinţei. Aşa se explică bazele ştiinţei astronomice în Egiptul antic, momentul descris fiind în perioada 3300-3400 d.f.l. (2300-2200 î.d.Hr).

În Egipt a fost educat mai târziu proorocul Moise, care şi-a însuşit astfel cunoştinţele astronomice puse acolo de către Avraam: „Moise este cel care a scris cartea aceasta. Moise, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă de pe când era copil la sân (Ieşire II, 2. Fapte VII, 20). Pe acesta l-a înfiat fiica lui Faraon (Ieşire II, 10), l-a crescut împărăţeşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor.” (Sf. Vasile Hexaimeron)

„Se spune că marele Moisi, al cărui nume este foarte mare la toţi oamenii din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce Este numai după ce şi-a exercitat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor”. (Sf. Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri)

Revenind, vom vedea cum cunoştinţele înalte ale lui Moise, o sinteză între revelaţia supranaturală şi ştiinţa avansată a Egiptului antic, sunt preluate mult mai târziu de către gânditorii antici greci. Deci lanţul cunoştinţelor adevărate despre cosmos vine astfel:

Avraam (3400 de la facerea lumii) → egipteni → Moise (4400 de la facerea lumii) → filosofi greci, etc. (5300 de la facerea lumii).”[1]

„Atât de mult i-a întrecut Moise pe în înţelepciune pe înaintaşii săi, încât până şi înţelepţii şi filosofii atât de preţ printre popoarele de alt neam au ajuns, cu timpul, adepţi ai învăţăturii lui.

Aşa a fost cazul cu Pitagora, care, adoptându-i[2] gândirea, a ajuns să se bucure de o atât de mare faimă încât a devenit o pildă de chibzuinţă până şi pentru Platon, înţeleptul între înţelepţi.” (Sf. Constantin cel Mare)

„Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de «cerul cerului» şi de «cerurile cerurilor», şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica)

Reluând, vedem că revelaţia, atât cea naturală cât şi cea supranaturală, ce se împletesc armonios, ne dă cunoştinţe despre facerea lumii văzute. Desigur că la început au fost făcute „cerul şi pământul”. În privinţa înţelesului celor doi termeni[3], ei au fost numiţi „elemente” (stihii). Termenul a fost preluat din antichitatea greacă, şi îl găsim de ex. la Sf Ioan Gură de Aur: „V-am arătat ieri, după cum vă amintiţi, că fericitul Moise, istorisindu-ne creaţia acestor stihii văzute, spunea: «La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul; şi pământul era nevăzut şi netocmit».

Dacă însă se merge mai departe, se poate constata că, în Cartea Facerii nu se merge mai departe în detalii despre aceste „cărămizi” din care este alcătuită întreaga creaţie „văzută” (sensibilă). Şi atunci s-ar putea eventual pune întrebarea: oare chiar ne este necesar şi de folos mântuirii a „despica firul în patru” pentru a găsi acele „cărămizi” fundamentale din care este alcătuită lumea, acele elemente care nu mai pot fi descompuse, ci care ele însele se combină în fel şi chip? Este aceasta preocuparea unui drept credincios creştin, sau preocupări mai mult sau mai puţin deşarte de tipul acelora ce caută „particula lui Dumnezeu”[4]? Lucrul acesta a fost sesizat printre alţii de către Sf. Vasile în Hexaimeron:

„Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu însă, cu propria ta minte, înţelege mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi apă, şi aer, şi foc, o dată ce din pietre sare foc, iar fierul, care este şi el născut din pământ, dacă este frecat, scoate cu îmbelşugare foc. Şi e lucru vrednic de mirare cum focul, când este în corpuri, stă cuibărit acolo fără să vatăme, dar când este scos afară, mistuie pe cele pe care mai înainte le păzea nevătămate. Săpătorii de fântâni arată apoi că în pământ se găseşte apă; iar existenţa aerului în pământ o arată vaporii care se ridică din pământul umed încălzit de soare. Înţelege apoi că dacă cerul ocupă prin natura lui locul cel de sus, iar pământul este în partea cea de jos – că spre cer se ridică cele uşoare, iar spre pământ cad cele grele, că susul şi josul sunt potrivnice unul altuia -, Moise, care a consemnat pe cele care sunt prin natura lor foarte depărtate unele de altele, a consemnat implicit şi pe cele care ocupă locul dintre aceste două extreme…

Segment al macrocosmosului înfăţişând sferele elementelor

 terra (pământ), aqua (apă), aer (aer), şi ignis (foc). Robert Fludd. 1617.[5]

…Când Moisi a spus: «La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul», a trecut sub tăcere: apa, aerul, focul şi toate acelea care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers ca nişte completări ale lumii; dar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puţine date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus.”

Aşadar răspunsul patristic este: Da! Acestea ne cunoştinţe sunt şi de folos şi mântuitoare.

Să vedem mai întâi ce sunt aceste elemente, şi cum au fost ele descrise în filosofia antică.[6] Iată enunţate cele 4 elemente „clasice”: pământul, apa, aerul şi focul.

În continuare, să ne desfătăm inimile şi cugetele ascultînd corul Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (Sf. Tradiţie!), consensul lor ce traversează  miile de ani, mărturisind într-un glas: lumea este alcătuită din cele patru[7] stihii/elemente: pământ, apă, aer, foc. Vom vedea apoi şi importanţa acestei învăţături în antropologie şi eshatologie.

Eusebiu de Cezareea:

„Mai apoi, prin dedublarea doimii, a conceput tetrada stihiilor (pământul, apa, aerul, focul), hotărând astfel în temeiul stării lor pururi izvorâtoare rânduiala universului întreg.” (Viaţa lui Constantin)

Sf. Constantin cel Mare:

„Or, ce ne arată nouă raţiunea? Ea ne arată că toate lucrurile au un singur stăpânitor, precum şi că numai stăpânirii Sale i se pot ele supune,[8] toate: atât cele cereşti cât şi cele pământeşti, atât corpurile simple cât şi cele însufleţite.[9] Fiindcă dacă stăpânirea peste toate aceste realităţi fără număr n-ar aparţine unuia singur ci mai multora, atunci ar însemna ca totul să se datoreze, în final, întâmplării[10], feluritelor potriviri dintre stihii…

…Dumnezeu a întocmit întregul univers din elemente diferite.”

Sf. Vasile cel Mare:

„Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia cre­aţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atri­buind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, mo­lecule şi pori, corpi indivizibili, care, când se unesc unii cu alţii, când se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existen­ţelor din natură; corpurile, la rândul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor…

…Unii au spus că cerul este compus din cele patru elemente, pentru că se poate pipăi şi vedea; participă pământului din pricină că e tare, focului din pricină că se vede şi celorlalte elemente din pricina compoziţiei lui. Alţi înţelepţi însă au respins această teorie ca de necrezut şi au introdus în alcătuirea cerului o a cincea substanţă corporală, imaginată de ei. Pentru ei cerul este un corp eteric, care, după cum spun ei, nu-i nici foc, nici aer, nici pământ, nici apă, pe scurt, nici unul din corpurile simple; că pentru corpurile simple mişcarea proprie lor este mişcarea în linie dreaptă; pentru cele uşoare, ridicarea în sus; iar pentru cele grele, coborârea în jos; şi nici mişcarea circulară nu este aceeaşi cu mişcarea în sus sau mişcarea în jos; în scurt, mişcarea în linie dreaptă se deosebeşte foarte mult de mişcarea circulară. Şi aceşti învăţaţi spun: corpurile care au, potrivit naturii lor, mişcări deosebite, au deosebite şi naturile lor.

Dar nu-i cu putinţă să presupunem că cerul este format din primele corpuri, pe care le numim elemente, pentru că corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea uniformă şi liberă, deoarece fiecare element care există în corpurile compuse are prin natura lui altă şi altă mişcare. De aceea, mai întâi, cele compuse cu greu se pot menţine într-o singură mişcare continuă, pentru că elementul care are o singură mişcare nu se poate acorda şi nici nu se poate împăca cu toate celelalte elemente, care au mişcări contrarii; dimpotrivă, elementul care are însuşirea de a fi uşor este vrăjmaş elementului care are însuşirea de a fi greu. Când ne mişcăm spre înălţime, suntem îngreuiaţi de elementul pământ; iar când suntem purtaţi în jos, ne mişcăm împotriva elementului aer, că suntem atraşi în jos împotriva naturii elementului aer; iar tendinţa elementelor de a se îndrepta în direcţii contrare duce la distrugerea corpului compus din acele elemente. Tot ceea ce este unit silnic şi împotriva firii se menţine unit puţină vreme; iar aceasta, forţat şi cu greutate; dar se descompune repede în elementele din care a fost compus, întorcându-se fiecare din cele ce au fost unite la locul său propriu…

…Acelaşi lucru să ni-l spunem şi despre pământ. Să nu cercetăm cu curiozitate care este fiinţa lui, nici să nu ne sfărâmăm mintea, căutând ce este sub el, nici să căutăm o natură lipsită de însuşiri, care prin ea însăşi ar fi fără însuşiri, ci să ştim bine că toate câte le vedem la el sunt rânduite pentru a-i da existenţă şi pentru a-i completa fiinţa. Că n-ai să ajungi la nimic, dacă ai încerca să elimini cu raţiunea pe fiecare din însuşirile care sunt în el. Dacă îndepărtezi negrul, recele, greul, densul, însuşirile pe care ţi le dă gustul sau alte însuşiri, pe care le găsim pământului, atunci nu mai rămâne nimic din pământ.

Părăsind, dar, aceste cercetări, te sfătuiesc să nu cauţi să afli nici pe ce stă pământul. Îţi va ameţi mintea, pentru că gândirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Dacă vei spune că aerul este aşternut sub lăţimea pământului, vei rămâne nedumerit, întrebându-te: cum substanţa moale şi cu totul goală a aerului rezistă, deşi este apăsată de o greutate atât de mare? Cum nu alunecă aerul în toate părţile, evitând prăbuşirea împreună cu pământul şi cum nu se urcă deasupra pământului care îl apasă? Iarăşi, dacă vei presupune că apa este temelia pământului şi aşa te vei întreba: cum pământul, care este greu şi dens, nu se scufundă în apă, ci el, care-i atât de greu, este ţinut de apă, care este mai slabă decât el? Pe lângă asta trebuie să te mai întrebi: pe ce stă apa? Şi iarăşi vei fi nedumerit, pe ce substanţă tare şi rezistentă stă fundul celei din urmă temelii?

…Deci, nici dacă toate elementele sunt în toate cele din lume: focul în pământ, aerul în apă şi aşa mai departe, nici dacă nici unul din elementele acestea, care ne cad sub simţuri, nu este curat şi neamestecat fie cu un element intermediar fie cu unul contrar, totuşi noi nu acceptăm să se spună că «tăria» este făcută din una din aceste substanţe simple sau din amestecul lor, pentru că suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce ne sunt îngăduite…

…După cât se pare, revărsarea apelor este fără de hotar; acoperea din toate părţile, cu valurile ei, pământul şi era suspendată pe deasupra lui; astfel apa depăşea în volum pe toate celelalte elemente. De aceea, Scriptura a numit-o mai înainte «adânc»[11], pentru că apa înconjura din toate părţile pământul. Pricina unei mulţimi atât de mari de ape o vom arăta mai târziu. Negreşit, nimeni dintre voi, dintre cei foarte ascuţiţi la minte, dintre cei care privesc cu pătrundere această substanţă, care trece şi curge, nu va osândi spusele mele, că aş fi formulat ipoteze im­posibile şi false, şi nici nu-mi va cere să arăt ce punct de sprijin a avut firea apelor. Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele, că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului, tot aceea, negreşit, face ca şi acea cantitate enormă de apă, care prin firea ei are tendinţa de a curge în jos şi a se răspândi în chip egal in toate părţile, deci, aceeaşi pricină va face ca apa să rămână imobilă în jurul pământului.

Aşadar, apa, care este fără de hotar, era revărsată de jur împrejurul pământului; şi apa nu era pe măsura pământului, ci îl întrecea de multe ori, pentru că Marele Meşter, prevăzând dintru început cele ce aveau să fie, a rânduit cele dintâi pentru trebuinţa celor care vor veni pe urmă.

– Dar pentru ce era nevoie să fie atât de multă apă ?

– Focul este de neapărată trebuinţă universului, nu numai pentru buna rânduială a celor de pe pământ, ci şi pentru desăvîrşirea universului. Că universul ar fi fost mutilat dacă i-ar fi lipsit unul din cele mai mari şi mai însemnate elemente. Dar aceste două elemente – apa şi focul – sunt potrivnice între ele, unul distruge pe celălalt; focul distruge apa, când o întrece în putere; apa distruge focul, când îl acoperă cu mulţimea ei. Trebuia, dar, să nu fie luptă între ele, dar nici lipsa lor completă să fie pricină pentru pieirea universului.

…Cât priveşte necesitatea focului, nimeni nu-i atât de străin de toate cele ce se petrec în lume, încît să mai aibă nevoie să-l învăţ raţiunea sa. Că nu numai toate meseriile, care întreţin viaţa, au nevoie de lucrarea focului, adică ţesătoria, cizmăria, zidăria şi plugăria, dar nici odrăslirea pomilor, nici coacerea roadelor, nici naşterea vietăţilor celor de pe pământ şi celor din apă, nici hrana acestora n-ar fi fost cu putinţă să se facă la început şi nici n-ar fi durat cu vremea, dacă n-ar fi fost căldura. Aşadar, crearea focului este de neapărată trebuinţă atât pentru alcătuirea cât şi pentru dăinuirea celor ce au fost făcute. Este necesar şi de belşug de apă, pentru că focul o consumă neîncetat şi neapărat.

Uită-te de jur împrejur peste toată făptura şi vei vedea că puterea căldurii domneşte în toate cele ce se nasc şi pier. De aceea este multă apă revărsată pe pământ, întinsă dincolo de ţărmurile care se văd, ba încă însămânţată şi în adâncurile pământului. Că din pământ este belşugul de izvoare, scurgerile de ape din mai multe locuri în puţuri, curgerea râu­rilor, a puhoaielor şi a celor ce sunt pururea curgătoare; toate, ca să fie păstrată apa în multe şi felurite vistierii.

Şi iarăşi: Pentru ce s-a spus: „S-a arătat uscatul şi a numit Dumnezeu uscatul pământ”?

– Pentru că uscatul este o însuşire care caracterizează natura obiectului, iar pământul este numirea simplă a obiectului. După cum vorbirea este o însuşire a omului, iar cuvântul „om” arată fiinţa în care se găseşte această însuşire, tot aşa şi uscatul este o însuşire proprie şi specială a pământului. Obiectului care are ca însuşire uscatul i s-a spus pământ, după cum celui care însuşirea de a necheza i se spune cal. Acest lucru se vede nu numai la pământ, ci şi la celelalte elemente; fiecare element are o însuşire proprie, care îl deosebeşte de celelalte, şi fiecare element se cunoaşte după însuşirea aceea.

Apa are ca însuşire proprie răceala; aerul umiditatea; focul, căldura. Aceste elemente, gândite de minte în chipul în care s-a spus mai înainte, sunt elementele primare ale corpurilor compuse; unite într-un corp, corpul are unite în el aceste însuşiri care cad sub simţurile noastre. Nici unul dintre obiectele care se văd şi care cad sub simţuri nu este simplu şi neamestecat; pământul este uscat şi rece; apa este umedă şi rece; aerul este cald şi umed, iar focul este cald şi uscat. Astfel, datorită însuşirii elementului de legătură, au puterea de a se uni unul cu altul; prin însuşirea comună se amestecă cu elementul învecinat, iar prin comuniunea cu cel înrudit se uneşte cu elementul contrar. De pildă, pământul, care este uscat şi rece, se uneşte cu apa datorită înrudirii cu răceala, dar prin apă se uneşte şi cu aerul; apa, aşezată între cele două, cuprinde cu cele două elemente ale sale, ca prin două mâini, elementele înrudite: răceala pământului şi umiditatea aerului; aerul, la rândul său, prin poziţia sa de la mijloc, face pace între elementele aflate în luptă – între apă şi foc -, fiind unit cu apa prin umezeală, iar cu focul, prin căldură. Focul, care prin natura sa este cald şi uscat, se uneşte prin căldură cu aerul, iar prin uscăciune se întoarce iarăşi la comuniunea cu pământul. Şi aşa se face un cerc şi o horă armonioasă, toate de acord şi în înţelegere unele cu altele. Mai ales acestei armonii i se potriveşte de minune şi numirea de element.

Am spus acestea pentru a arăta pricina pentru care Dumnezeu a numit uscatul pământ, şi nu pământul uscat. Pentru că uscatul n-a fost adăugat mai pe urmă pământului, ci era dintru început o însuşire constitutivă a sa. Cele care sunt pricina unui obiect sunt anterioare şi mai de preţ decât cele care sunt adăugate pe urmă naturii obiectului, încât este firesc să se recunoască pământul după caracteristicile sale anterioare şi mai vechi…

Noi nu asemănăm «tăria» cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară…

…pământul nemărginit în mărime şi greutate, întemeiat pe el însuşi; aerul, revărsat pretutindeni, moale şi flexibil prin natura lui, dând continuu celor ce-l respiră hrana proprie, care, din pricina simplităţii lui, se dă la o parte înaintea celor ce se mişcă, şi-i înconjoară din toate părţile, ca să nu fie nici o piedică celor ce merg; vine în urma celor ce îl taie şi se aşază cu uşurinţă în jurul  lor. Vei vedea apoi apa, cea bună de băut şi hrănitoare, pusă în slujba noastră şi pentru alte trebuinţe, adunată cu bună rânduială în locurile rânduite ei, potrivit cuvintelor din Scriptură, de curând citite.

…Nu i-a dat lumii înseşi cauza existenţei ei, aşa cum afirmă aceia, ci spune că Dumnezeu însuşi a făcut-o: ca bun, această operă folositoare; ca înţelept, această operă prea frumoasă; ca puternic, această operă foarte mare. Moise ţi-a arătat pe Meşter, Care nu numai că a dat fiinţa tuturor celor din lume, dar a şi pus toate părţile ei în armonie unele cu altele şi a făcut un tot armonic, corespunzător şi de acord cu El. (Hexaimeron)

Sf. Ambrozie despre aceleaşi:

       „…Căci din acestea au fost plăsmuite cele patru stihii, din care odrăslesc toate cîte sunt pe lume. Iar cele patru stihii sunt cerul, focul, apa şi pământul şi în toate lucrurile sunt amestecate întraolaltă, de vreme ce focul îl afli şi în pământ, scoţându-l adesea din pietre şi din fier, însă şi în cer, de vreme ce bolta cerească se aprinde şi scapără de strălucirea stelelor. Şi apa o poţi pricepe că este fie ceea ce stă deasupra cerului, fie aceea care este adesea slobozită pe pământ din locul ei de sus, sub chipul ploii îmbelşugate…

      Iar despre firea şi felul alcătuirii cerului pentru ce aş mai adăuga cele ce au urzit filosofii în gâlcevile lor? Unii spun că cerul este alcătuit din patru stihii, alţii adaugă a cincia stihie a unui nou element şi născocesc eterul, întru care nu s-a amestecat nici focul, nici văzduhul, nici apa nici pământul, căci stihiile lumii acesteia îşi au mersul şi felul şi mişcarea lor firească. Astfel că cele mai grele se afundă şi sunt duse în jos, cele deşarte şi uşoare se ridică în sus – căci fiecare are mersul său – iar în rotirea sferei, acestea toate se amestecă şi-şi pierd statornicia mersului lor. Şi aceasta pentru că sfera se roteşte în cercul său şi cele de sus iau locul celor de jos, iar cele de jos iau locul celor de sus. Iar despre cele al căror mers s-a schimbat potrivit firii se spune îndeobşte că de nevoie s-a schimbat şi felul alcătuirii lor. Pentru ce mai spunem, dar, că mai este încă o stihie, eterul, nesupusă stricăciunii? Pentru că, fiind alcătuit din cele stricăcioase, se cuvine a se desface. Căci stihiile, având firi osebite, nu pot avea o mişcare simplă şi neabătută, câtă vreme mişcările lor felurite se împotrivesc între ele. Căci o singură mişcare nu se potriveşte pentru toate făpturile şi nu este pe potriva stihiilor, osebite între ele, şi aceea care s-a potrivit celor mai uşoare nu se potriveşte celor mai grele. Astfel, când este de trebuinţă ca cerul să facă o mişcare spre părţile de sus, este îngreuiat de cele pământeşti. Atunci când se voieşte coborârea spre cele de jos, puterea focului este atrasă năvalnic într-acolo şi astfel este silită spre cele de jos potrivnic obiceiului firii sale. Iar tot lucrul ce este silit spre cele potrivnice, slujind nu firii, ci trebuinţei, se desface degrabă şi se desparte în cele din care pare a fi alcătuită, fiecare întorcându-se la locul său. Drept pentru care unii, înţelegând că acestea nu pot sta nemişcate, au socotit că eterul intră în alcătuirea cerului şi a aştrilor, adăugând astfel a cincia stihie, prin care, credeau ei, alcătuirea cerului avea să rămână neschimbată.

….

Ei voiesc, dar, să creadă, cum că Domnul Dumnezeul nostru a zidit mai întâi cele patru stihii – cerul, pământul, marea şi văzduhul, pentru că focul şi văzduhul, pământul şi apa sunt temeiul făpturilor – şi dintr-însele lumea îşi ia firea şi chipul său.

…Are, dar, şi pământul  firea sa, precum are orice stihie. Căci şi văzduhul are prin fire umezeală, şi apa răcoare şi focul căldură. Şi trăsătura cea mai de seamă a unei stihii este aceea pe care o pătrundem cu înţelegerea. Iar de voim a le cuprinde în chip simţit şi trupesc, le aflăm oarecum unite şi bine rânduite: pământul este uscat şi rece, apa rece şi umedă, văzduhul cald şi umed, iar focul este cald şi uscat. Şi astfel toate  stihiile  se   amestecă  întraolaltă prin trăsăturile ce le unesc. Căci pământul  uscat şi rece după felul său, se înrudeşte cu apa prin legătura frigului şi prin apă, şi cu văzduhul, ce este umed. Apa, cu frigul şi umezeala sa pare a îmbrăţişa cu două braţe pământul  şi văzduhul: pământul  cu braţul frigului, iar văzduhul cu braţul umezelii. Iar văzduhul, stând la mijloc între două stihii ce se vrăjmăşesc prin fire, între apă şi foc, pe amîndouă le împacă una cu alta, ca unul ce se înrudeşte cu apa prin umezeală şi cu focul prin căldură. Încă şi focul, fiind cald şi uscat după fire, se uneşte cu văzduhul prin căldură, iar prin uscăciune vine în unire şi părtăşie cu pământul. Şi în acest chip se întâlnesc întraolaltă prin această roată şi horă a înţelegerii şi unirii. Drept aceea, cele ce le numim pe latineşte stihii, pe elineşte sunt numite στοιχεία, pentru că se potrivesc şi împreună-glăsuiesc.

Am ajuns a grăi despre aceasta, pentru că Scriptura zice că Dumnezeu a numit uscatul «pământ»[12], adică printr-o însuşire firească a vestit însuşirea sa de căpetenie. Căci uscăciunea este o însuşire firească a pământului, iar această însuşire de căpetenie i-a fost păzită. Însuşirea de căpetenie este, dar, uscăciunea. Se adaugă şi frigul, însă cele mai mici nu o iau înaintea celor de căpetenie. Cît despre umezeală, aceasta este pusă pe seama înrudirii cu apele. Aceasta este, dar, a sa, iar aceea străină. A sa este uscăciunea, umezeala este străină. Şi Ziditorul firii pe aceea a păzit-o, pe care a dăruit-o mai întîi, căci aceea este din fire, iar aceasta după împrejurări. Se cuvenea, dar, ca pământul  să fie înfăţişat după însuşirile de căpetenie, şi nu după cele ce ţin de întâmplare, spre a ne deprinde mintea cu cele de căpetenie ale sale.” (Tâlcuiri la facere)

Sf. Ioan Gură de Aur:

Da, este contrar naturii apei să poarte pe ea un corp atât de greu cum este pământul; şi iarăşi este contrar firii pământului să stea pe o temelie ca aceasta. Şi ce te miri? De-ai vrea să cercetezi fiecare lucru din cele ce au fost create, vei găsi puterea nesfârşită a Creatorului şi vei vedea că pe toate cele văzute le conduce cu voința Sa. Lucrul acesta îl poţi vedea şi cu focul. Focul are putere mistuitoare; arde cu uşurinţă tot ce atinge: pietre, lemne, trupuri, dar când a poruncit Creatorul, focul nu s-a atins de nişte trupuri plăpânde şi stricăcioase, ci a păstrat nevătămaţi pe tineri în mijlocul cuptorului[13]. Să nu te minunezi că focul nu s-a atins  de trupurile lor, ci că această stihie iraţională a arătat o atât de bună rânduială, cât nici nu se poate spune, nici de părul lor nu s-a atins, ci-i înconjura şi-i avea la mijloc. Ca şi cum ar fi împlinit o ascultare, focul a slujit poruncii Stăpânului şi a păstrat întregi și nevătămaţi pe acei minunaţi tineri; stăteau în cuptor atât de tihniți ca şi cum s-ar fi plimbat într-o grădină sau pe o pajişte. Şi, ca să nu creadă cineva că ceea ce se vedea nu era foc, Stăpânul cel iubitor de oameni n-a luat puterea focului, ci i-a lăsat focului puterea lui arzătoare şi a făcut ca focul să nu vatăme deloc pe slujitorii Săi; dar ca să afle şi cei care i-au aruncat în cuptor cât de mare e puterea Dumnezeului universului, asupra acelora focul şi-a arătat puterea lui. Acelaşi foc a păzit pe cei din cuptor, dar pe aceia care stăteau afară i-a ars şi i-a mistuit. Ai văzut că atunci când vrea Stăpânul fiecare stihie îşi schimbă însuşirile în însuşiri contrarii? Este Creator şi Stăpân şi conduce pe toate după voinţa Lui.

Vreţi să vedeţi că şi cu apele se întâmplă la fel? După cum aici focul a păzit pe cei din mijlocul văpăii şi şi-a uitat propria-i lucrare, iar asupra celor din afară şi-a arătat-o, tot aşa şi apele: vom vedea că pe unii îi îneacă, iar în faţa altora se dau în lături ca să treacă nevătămaţi. Aduceţi-vă aminte de Faraon, de egipteni şi de poporul evreilor. Aceştia în frunte cu Moise, la porunca stăpânului, au trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii cu Faraon, vrând să meargă pe aceeași cale ca și iudeii, au ajuns sub valuri și s-au înecat[14]. Astfel și stihiile au știut să respecte pe slujitorii Stăpânului și să-și stăpânească lucrările lor. (Omilii la Facere)

Sf. Ioan Damaschin:

Însuşi Dumnezeul nostru, proslăvit în Treime şi Unime „a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele”[15], aducând pe toate de la neexistenţă la existenţă. Pe unele, cum este cerul, pământul, aerul, focul şi apa, nu le-a făcut din o materie preexistentă; pe altele, cum sunt vieţuitoarele, plantele, seminţele, le-a făcut din cele care au fost create de el. Acestea s-au făcut la porunca creatorului din pământ, apă, aer şi foc…

…Dumnezeiescul Vasile, iniţiat fiind din dumnezeiasca Scriptură, spune că natura acestuia este fină ca fumul[16]. Alţii spun că este lichidă, pentru că s-a făcut în mijlocul apelor. Alţii, că este formată din cele patru elemente. Alţii numesc cerul al cincilea element, altul decât cele patru.

Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de cerc, că este în formă de sferă şi ori din ce parte l-ai privi el este partea cea mai înaltă, iar partea de la mijloc a locului cuprins de el este partea cea mai de jos. Corpurile uşoare şi fine au primit de la creator partea de deasupra; iar cele grele şi care trag în jos, locul cel mai de jos, care este mijlocul. Elementul cel mai uşor şi care tinde cel mai mult în sus este focul; acesta, spun ei, este aşezat îndată după cer, şi îl numesc eter. După el, mai jos, este aerul. Pământul şi apa, însă, pentru că sunt mai grele şi tind mai mult în jos, atârnă în partea cea mai de la mijloc. Toată această orânduire este pentru motivul că ele sunt contrarii: jos pământul şi apa – apa, însă, este mai uşoară decât pământul, pentru aceea este şi mai mobilă decât el – mai sus de pământ şi de apă, peste tot, de jur împrejur, ca o îmbrăcăminte, aerul; şi peste tot împrejurul aerului, eterul. Iar în afară de toate, în formă de cerc, cerul…

…Focul este unul din cele patru elemente. Este uşor şi se ridică mai sus decât toate celelalte; este caustic şi luminător în acelaşi timp. A fost creat de creator în prima zi. Căci dumnezeiasca Scriptură zice: „Şi a zis Dumnezeu să se facă lumină şi s-a făcut lumină”[17]. Unii susţin că focul nu este altceva decât lumină. Alţii spun că lumina este focul cosmic, care se află deasupra aerului, pe care îl numesc eter.

…Aerul nu are în fiinţa lui lumina. Aşadar aerul lipsit de lumină, l-a numit Dumnezeu întuneric. De asemenea întunericul nu este fiinţa aerului, ci întunericul este lipsa luminii, întunericul este mai mult un accident decât o existenţă…

…Aerul este un element foarte fin. Este umed şi cald, mai greu decât focul şi mai uşor decât pământul şi apa. Este cauza respiraţiei şi a vorbirii, fără de culoare, adică nu are prin natură culoare, este limpede şi transparent. Are capacitatea de a primi lumina. Serveşte celor trei simţuri ale noastre, căci prin el vedem, auzim, mirosim. Are capacitatea de a primi căldura şi frigul, uscăciunea şi umiditatea. Toate mişcările lui spaţiale sunt în sus, în jos, în afară, înăuntru, la dreapta, la stânga şi mişcarea circulară.

Aerul nu are în sine lumină, ci este luminat de soare, lună, stele şi foc. Aceasta este ceea ce a spus Scriptura că „întuneric era deasupra abisului”[18], voind să arate că aerul nu are în sine lumină, ci că alta este fiinţa luminii…

Aerul are locul lui. Căci locul fiecărui corp este conţinutul lui. Şi ce altceva conţin corpurile dacă nu aerul?… Se zice că aerul este stingerea focului sau abur de apă fierbinte. Prin natura sa, aerul este cald. Dar se răceşte în vecinătatea apei şi a pământului, pentru că părţile de jos ale lui sunt reci, iar cele de sus calde…

…Apa este unul din cele patru elemente, cea mai bună creaţie a lui Dumnezeu. Apa este un element umed, rece, greu, care tinde în jos şi uşor de vărsat. Despre aceasta face menţiune dumnezeiasca Scriptură când zice: „Şi era întuneric deasupra abisului şi Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei”[19]. Căci abis nu este nimic altceva decât apă multă al cărei sfârşit este incomprehensibil oamenilor. La început apa acoperea tot pământul. Mai întâi a făcut Dumnezeu tăria, care a despărţit apa cea de deasupra tăriei şi apa cea de dedesuptul tăriei[20]. Căci la porunca dumnezeiască tăria a fost întărită în mijlocul abisului apelor. Pentru aceea a spus Dumnezeu să se facă tărie şi s-a făcut[21]. Dar pentru care motiv a pus Dumnezeu apa deasupra tăriei? Din pricina arşiţei cea fierbinte a soarelui şi a eterului. Căci îndată după tărie se întinde eterul. Iar soarele împreună cu luna şi stelele sunt în tărie. Dacă n-ar fi fost apa acolo, s-ar fi aprins tăria din pricina căldurii.

…Prin păsări se uneşte apa, pământul şi aerul, căci ele s-au făcut din apă, locuiesc pe pământ şi zboară în aer. Apa este elementul cel mai bun, este absolut trebuincios şi curăţător al murdăriei, nu numai a celei trupeşti, dar şi a celei sufleteşti dacă primeşte harul Duhului.

…Pământul este unul din cele patru elemente. El este uscat, rece, greu, imobil. A fost adus de la neexistenţă la existenţă de Dumnezeu, în prima zi. „La început, spune Scriptura, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”[22]. Nici un om n-a putut să spună locul pe care stă pământul şi temelia lui. Unii susţin că este aşezat şi fixat pe ape, după cum spune dumnezeiescul David: „Celui ce a întărit pământul pe apă”[23]. Alţii spun ca este fixat pe aer. Altul spune: „Cel ce ai întemeiat pământul pe nimic”[24]. Şi iarăşi David, grăitorul celor dumnezeieşti, ca din partea creatorului, spune: „Eu l-am întărit pe stâlpii lui”[25], numind puterea de susţinere a lui stâlpi. Iar cuvintele: „pe mări l-a întemeiat”[26], arată că natura apei este de a se vărsa pretutindeni în jurul pământului.” (Dogmatica)

„Însuşirea în patru feluri se zice: întâi, care numai la fel este, dar nu la tot…

Al doilea, care la tot felul este, dar nu numai la dânsul…

A treia, care la tot felul este, şi numai la dânsul, dar nu totdeauna…

A patra, care se face când se întâlnesc împreună câtetrele cele dintâi, adică, la tot, şi numai la dânsul, şi de-a pururea. Care se şi întoarce…

Pentru această însemnare vorbesc filosofii, pe care şi scriind-o zicem. Însuşirea este, ceea ce este de la tot felul, şi numai la dânsul, şi de-a pururea. Şi pe aceasta în trei feluri o despărţesc: de la plăsmuire…; de la lucrare, precum la foc a se duce în sus; de la putere, precum zicem, că este la foc puterea înfierbântătoare, care covârşeşte pe fierbinţelile celorlalte trupuri. Şi se zice însuşirea, adăugată la fire…

Iar din felurimile cele pătimitoare, unele nu s-au făcut din patimă, adică nu sunt de aiurea, ci fireşte, precum la foc fierbinţeala, şi la miere dulceaţa. Că nici la foc nu este câştigată de afară fierbinţeala, nici la miere dulceaţa. Nici mai înainte nefiind de acest fel, împreună au câştigat fierbinţeala, şi dulceaţa… Că focul fierbinte fiind, ne înfierbântează, şi mierea dulce fiind, ne îndulceşte. Iar unele s-au făcut din oarecare patimă, adică amestecare a celor patru stihii, şi fac uneori patimă la simţirea noastră… Deci felurimea cea pătimitoare, care nu este câştigată de afară, sau este în tot fel, precum fierbinţeala în tot focul…

Trebuie a şti, că felurimile cele fiinţeşti sub fiinţă se aduc. Că părţi ale ei sunt, care o despart, şi la hotărârea felurilor ei se iau. Sub care însă zicere asupră se va lua totul, sub aceasta şi părţile ei. Greul şi uşorul sau în mărimi se privesc, precum la cele ce se cântăresc, şi se aduc sub câtăţime, sau în fiinţă, precum în stihii, adică în foc, şi în pământ, şi se aduc sub fiinţă, ca nişte osebiri fiinţeşti. Asemenea şi desul şi rarul. Că sau fiinţeşte sunt în stihii, şi se aduc sub fiinţă…

Iar din cele ce stăruiesc, unele fireşte stăruiesc, precum stihiile în locurile lor, precum, pământul, apa, aerul, focul, şi cele de acest fel… Este încă şi după despărţire, adică a doua despărţire, care se zice, că din cele stăruitoare, unele sunt stătătoare, precum pământul, iar altele mişcătoare, precum sunt trupurile cereşti…

Precum trupul făcându-se din cele patru stihii, altul din altele s-a făcut, şi nici foc nu este desăvârşit, sau se zice, nici ceva din celelalte.” (Logica)

Sf. Nichita Stithatul:

După aceea a făcut aerul şi focul iar mai întâi de toate dintre acestea două, a fost creat focul pentru că este un element mult mai uşor faţă de celelalte şi se înalţă mult mai repede. După care într-un al treilea cer, a întins aerul; pentru că, de obicei Sfânta Scriptură, numeşte aerul cer zicând: „să vă minunaţi de toate păsările cerului”[27]. Aşadar este clar că păsările nu zboară în cer ci în aerul pe care noi îl respirăm. Aerul este un element foarte subţire, umed şi cald[28], este cauza pentru care noi respirăm, este cauza glasului nostru (care se aude); aerul nu are culoare, este curat şi transparent, cu ajutorul căruia vedem, auzim, mirosim, aerul primeşte şi cald dar şi rece, uscăciune şi umezeală…

Toată această creaţie a fost plămădită, folosind ca primă materie de lucru, aceste patru elemente existente mai dinainte, adică, focul, apa, aerul şi pământul. După ce le-a amestecat [(ανα)κρασίν] făcând un aluat indivizibil care conţinea elemente bune, de calitate, elemente ce erau cu totul şi cu totul străine şi diferite între ele şi după ce a făcut pământul folosind elementul uscat şi elementul cald, apa amestecându-o cu elementul rece şi umed, aerul cu elementul umed şi cald, iar focul cu elementul cald şi uscat, a luat din toate aceste feluri de pământ de bună calitate şi a făcut animalele[29]; din pământul uscat şi rece a creat „fierea albastră” din pământul rece şi apa lichidă a făcut saliva, care este lichidă şi caldă. Din aerul lichid şi cald a făcut sângele, fiindcă şi acesta este lichid şi cald; în cele din urmă, din focul cald şi uscat a creat „fierea galbenă”.

Prin amestecarea, deci, a acestor elemente, a creat trupurile animalelor, care la rândul lor şi ele sunt alcătuite din alte elemente în parte, prin amestecarea celor din care au fost cuprinse, aşa cum dealtfel este şi firesc să se întâmple cu orice trup, care este compus, fiind alcătuit din părţile lui componente…

După ce acest gând a fost corect prelucrat, Cel care le are în stăpânirea Lui pe toate şi pentru că ştia exact cauza raţională a acestora şi anume firea, tendinţa, legătura şi mişcarea fiecărui element din cele ce urmau să fie create, a pus în aplicare gândul Lui, cu multă înţelepciune şi putere.

…Dintre toate lucrurile câte au fost create în aceea clipă şi din toate câte au existat mai dinainte, după ce a unit însuşirile acestora cu mişcările corespunzătoare ale lor, din toate acestea a făcut o alegere mai puţin obişnuită. Din pământ a luat însuşirile uscăciunii şi ale frigului plămădind fierea aşa cum am spus mai sus. Din apă a luat însuşirile frigului şi ale lichidului făcând saliva, din aer după ce a luat însuşirile lichidului şi ale căldurii a dat culoare sângelui. După ce din foc a luat însuşirile căldurii şi ale uscăciunii, a dat fierei culoarea galbenă…”

Sf. Grigorie Palama:

…Noi însă vedem că pământul stă prin firea sa, asemenea şi apa, ţinând locul de jos… Şi apoi ce urmă de suflet raţional vedem în sfera cea mai de jos a lumii, adică în pămînt sau în cele care sunt mai aproape de el, în apă, în aer sau chiar în foc?…

Mai zic aceia: întrucât corpul ceresc trebuie să se mişte, dar mai încolo nu este nici un loc spre care ar înainta, el se întoarce la sine însuşi, şi înaintarea lui nu e decît o învârtire. Foarte bine. Deci, dacă ar fi loc, ar fi purtat în sus ca şi focul, ba chiar mai mult decât focul, fiindcă e şi mai uşor decît firea focului. Dar această mişcare nu este a firii sufletului, ci a uşurătăţii firii….

Iar corpul ceresc nu are puterea să înainteze sau să se întindă în sus. Şi aceasta nu fiindcă nu mai este loc mai încolo, ci pentru că şi sfera eterului de după el este învăluită de cer. De aceea nu înaintează în sus, nu fiindcă este nici un loc spre care să înainteze, căci lărgimea cerului se acoperă cu sfera eterului. Nu se întinde mai sus de ea, deoarece, fiind mai subţire, este mai sus prin firea sa. Aşadar, nu fiindcă nu are loc mai sus decât sine nu se înalţă cerul mai sus, ci fiindcă nu este nici un corp mai subţire şi mai uşor ca el…

Cum deci, o dată ce nu e nici o piedică, nu se îndreptă în sus mişcarea corpului ceresc, ci se mişcă în cerc, întorcându-se la sine însuşi? Fiindcă stând deasupra ca cel mai subţire dintre toate, e mai presus decât orice corp, dar şi mai ager la mişcare. Precum ceea ce e cuprins de el e cât se poate de greu şi de jos, aşa el e cel mai uşor, cel mai înalt şi cel mai ager la mişcare…

…Să ia aminte, de asemenea, că cele patru stihii din care constă lumea sunt părţi egale. Iar datorită stării sale rarefiate şi a sferei fiecăreia din ele are un volum înmulţit faţă de al altuia, cum i se pare şi lui Aristotel. Acesta zice că sunt cinci stihii, aşezate sferic în cinci straturi, stratul mai mic fiind totdeauna cuprins de cel mai mare, pământul de apă, apa de aer, aerul de foc, focul de eter. Şi aceasta este lumea.

Eterul este cu mult mai limpede ca focul şi se numeşte şi materie arzătoare. Focul are volumul înmulţit al sferei aerului, aerul al apei, apa al pământului, care, având cea mai mare desime, are volumul cel mai mic dintre cele patru stihii de sub cer.

…Căci pământul era amestecat cu apă şi fiecare dintre ele purta în sine, ca o sarcină, aerul şi dobitoacele, şi plantele, după felul lor. Iar cerul cuprindea feluritele lumini şi luminători, în care subzista totul. Astfel a făcut Dumnezeu, la început, cerul şi pământul ca pe o substanţă care cuprindea totul şi purta în potenţă toate…

Dând Marele Meşter o astfel de rânduială fiecăreia din marginile întregului, a fixat în nemişcare şi a pus totodată în mişcare acest întreg, făcându-l o lume bine întocmită. Iar celor aflătoare între aceste margini, le-a împărţit, iarăşi la fiecare, ceea ce i se cuvine. Pe unele le pune sus şi le porunceşte să se învârtească în înălţime şi să se mişte cu hotarul cel mai de sus al întregului, cu chibzuială şi rânduială în toată vremea. Pe cele uşoare şi rodnice şi uşor de prelucrat le-a pus în folosul oamenilor. Pe cele ce se încălzesc peste temperatura de mijloc le-a pus să se ridice, cu bun rost, peste celelalte, ca să potolească frigul prea mare, iar căldura lor prea mare să fie potolită de frig. Lipsa de măsură în pornirea marginilor celor mai de sus e înfrânată de mişcarea întoarsă a unora dintre ele… Deci pe cele de sus şi de la înălţime le-a lăsat să se învârtească în chipul acesta felurit şi îndoit, de dragul frumuseţii lumii şi al folosului de multe feluri. Iar pe altele le-a aşezat jos şi la mijloc, şi anume pe acelea care sunt mai grele şi sunt pasive după fire, care se fac şi se preschimbă, care pot fi deosebite şi asemănate, şi suportă mai uşor prefacerile, spre buna întrebuinţare…” (150 de capete despre cunoştinţa naturală)

Îndreptarea Legii (Târgoviște 1652)[30]:

Pentru că lumea stă şi se ţine de patru stihii, şi omul din 4 stihii s-a făcut

De patru stihii se ţine lumea: a soarelui[31], a aerului, a pământului şi a apei; şi de-ar lipsi dintr-aceste stihii numai una, niciun lucru al creşterii nu s-ar face, nici ar creşte. Așijderea si omul e făcut de 4 stihii, de sânge, de flegmă, de tuse şi de fiere, adică de căldură şi de umezeală şi răceală şi de uscare, ce se zice de foc, de apă, de aer şi de pământ. Însă sângele, căci e cald este din foc, iar flegma căci e rece este din aer, iar tusea căci e umedă este din apă, iar fierea căci e uscată este din pământ. Ci însă stihiile cele înalte ale lumii sunt acestea două: soarele şi aerul, iar jos sunt stihii pământul şi apa; aşa şi a omului, două stihii ce se văd sunt sângele şi flegma, iar alte două ce nu se văd sunt fierea cea galbenă şi cea neagră. Pământ au luat Domnul şi au făcut pe om şi aşa l-au împărţit într-acele 4 stihii de sus, cum au făcut şi lumea şi omul se cheamă sus priveşte, adică caută cele de sus, pentru că alte jivine caută jos, iară cele de sus le caută şi le vede numai omul, ce se zice să se suie la moşia din care a căzut.

Domnul şi au făcut pe om şi aşa l-au împărţit într-acele 4 stihii de sus, cum au făcut şi lumea şi omul se cheamă sus priveşte, adică caută cele de sus, pentru că alte jivine caută jos, iară cele de sus le caută şi le vede numai omul, ce se zice să se suie la moşia din care a căzut.

Sf. Atanasie de Paros:

„Deci unele le-a adus întru ființă nu din vreo materie care să fi fost mai înainte precum Cerul, pământul, aerul, apa, focul, și bârfesc cu adevărat cei ce învață cum că materia cea dintâi a fost din veci. Iar altele din însăși acestea, care s-au făcut mai înainte, precum dobitoacele, pomii, semințele. Că acestea s-au făcut din cele patru stihii cu Dumnezeiască Poruncă.”

Sf. Ioan de Kronstadt:

Pământul este stabil și rigid…; apa este fluidă și fluentă; aerul este mai „fluid”, mai subtil și mai fluent și se poate deplasa cu o mare rapiditate când se pun în mișcare curenții atmosferici; lumina este și mai sensibilă, se deplasează cu o și mai mare viteză decât apa și aerul, poate parcurge în spațiu, într-o secundă distanțe inimaginabile.”

Sf. Nicolae Velimirovici:

Materie este şi trupul nostru; pământ luat în pământ. Pământ, apă, foc şi aer – din aceste patru materii este construit trupul omenesc.”

Doritorii de învăţătură pot desigur continua să caute şi să găsească şi alte pasaje la alţi Sfinţi Părinţi, este chiar un îndemn de a face acest lucru binecuvântat, ziditor şi mântuitor. Noi socotim ca, deocamdată, de ajuns şi îndestulătoare rândurile inspirate de mai sus.

Odată stabilite bazele învăţăturii despre stihii, putem face următoarele observaţii:

Cele patru elemente sunt privite în două planuri: cel „gândit”, nevăzut, intelectual, ce desigur nu poate fi observat, palpat, măsurat, ci doar contemplat cu ochii minţii;

  • planul concret, material, trupesc, văzut ce cade sub simţuri.

Cele două planuri sunt desigur distincte, dar ele se întrepătrund permanent, şi trebuie văzut în context când se are în vede unul sau celălalt. Iarăşi, trecerea de la unul la celălalt se poate face pe nesimţite în cadrul aceleiaşi fraze, ceea ce arată încăodată strânsa lor înrudire.

În altă ordine de idei, putem vedea importanţa şi lucrarea acestor elemente în viaţa noastră duhovnicească? În antropologia creştină? Cum să, nu, şi chiar din plin, clar şi cunoscut practic de către toţi cei din biserică, doar că, sub influenţa celor învăţate în ultima sută de ani în şcoli, nu mai suntem deprinşi să facem aceste legături.

Spicuim o parte din aceste aspecte, ele sunt desigur mai multe, dar pentru început:

– Pământul.

Trupul nostru este din pământ – ţărână – şi acolo se şi întoarce în momentul morţii: „…iar pentru călcarea poruncii iarăşi m-ai întors în pământ, din care am fost luat… Veniţi fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi praful, din care am fost zidiţi…” (Slujba înmormântării)

– Apa.

Dar nu numai naşterea firească ne interesează, ci cu mult mai mult naşterea din nou, acea din „Apă şi din Duh”. De acesta este strâns legată la Sf. Botez stihia apei. Desigur că şi la Sfeştanie (Agheasmă) întâlnim acţiunea purificatoare a acestui element. Acţiunea lui curăţitoare s-a manifestat radical în cazul curăţirii lumii prin înfricoşatul potop. Dar, conform făgăduinţei nemincinoase a Domnului, acest eveniment rămâne unic şi nu se va mai repeta.

– Aerul.

Aerul strâns legat de „suflu”, „suflare”, „inspirare”, „adiere”, „vânt”. Asupra trupului adamic[32] din ţărână, Dumnezeu suflă sufletul în nările omului.

Nu numai atât, ci şi Dumnezeu S-a arătat Sfântului Ilie într-o adiere lină.

 Mai târziu Domnul suflă asupra Apostolilor duhul Sfânt, prin care le dă şi puterea de a lega şi dezlega păcatele, aşa cum se transmite de atunci şi până la sfârşit generaţiilor de preoţi.

În slujba Botezului, la momentul pregătitor creştinării, pruncului (sau, mai rar adultului) i se citesc „lepădările”, iar preotul suflă de trei ori asupra feţei. La fel se suflă şi peste untdelemnul adus. Iarăşi, în momentul sfinţirii apei de botez se suflă de trei ori în semnul crucii asupra apei tot pentru izgonirea puterilor celor potrivnice.

– Focul

Întâlnim mai multe locuri legate foc, aşa cum ar fi rugul aprins văzut de Moise, rug ce ardea dar nu mistuia, fiind un foc deosebit. De aceasta se face menţiune, printre altele, şi în rugăciunile dinaintea Împărtăşaniei: „…bucurându-mă şi cutremurându-mă, cu focul mă împărtăşesc, iarbă uscată fiind eu, şi – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult care, aprins fiind, nu se mistuia…

Foc şi lumină să-mi fie mie primirea Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor mele şi luminându-mă peste tot… Ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump…

Trupul Stăpânului vrând să-l primeşti spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc este… Şi împărtăşindu-mă, Doamne, să nu mă arzi; că Tu eşti foc şi arzi pe cei nevrednici.”Ucenicii mânioşi cer Domnului să se pogoare foc din cer asupra iudeilor păcătoşi, dar nu sunt ascultaţi. Tot la Împărtăşanie, în rugăciunile de mulţumire se spune: „Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe Mine, Făcătorul meu… Ca de foc să fugă de la mine tot lucrul rău, toată patima…”

La momentul Cincizecimii, la Ceasul al 3-lea (9 am), Duhul Sfânt se pogoară asupra Apostolilor în limbi de foc, dar, desigur, un foc cu totul special, nearzător.

Ajungând la acest element, trebuie menţionat şi aspectul eshatologic, rolul pe care îl va juca focul la sfârşitul lumii. În această privinţă, Sfinţii Părinţi ne-au tâlcuit pasaje nou testamentare în care se arată situaţia elementelor în acele momente:

„3. Aceasta mai întâi cunoscând-o, că vor veni în zilele cele mai de pe urmă batjocoritori, care vor umbla după poftele lor.

  1. Şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când părinţii noştri au adormit, toate aşa petrec precum au fost de la începutul zidirii”.
  2. Dar ei tăinuiesc aceasta[33],

„Iar acestea le bârfeau gnosticii care erau într-alte vremi, precum Naasinii, Lampetienii şi Evhiţii. Şi o tăinuiesc de toţi, ca unii care de voie [doar] mijesc către adevăr. Şi ce este care se tăinuieşte de dânşii? Căci în vremea potopului erau ceruri – după Facerea Lumii a lui Moise – din apă (că zice cum că Însuşi Dumnezeu a poruncit să se facă tărie în mijlocul apei, cf. Facerea I, 6) aşijderea şi pământul din ape s-a arătat, cu porunca Aceluia, fiind de mai-nainte cufundat întru ele. Şi fiindcă din ape sunt alcătuite cerul şi pământul, fără de veste a venit şi potopul asupră, iar acum, prin foc este gătit să se facă stricăciunea a toate, împreună cu care şi necredincioşii vor pieri. Că două fiind stihiile cele mai cuprinzătoare ale întregului, apa şi focul, dintru care şi celelalte două stihii îşi au fiinţa: aerul adică se vede când se aburesc apele, iar pământul când se încheagă [restrâng] apele, din abur şi din închegare, prin mijlocirea focului (şi nimeni din cei ce au minte să nu fie necredincios, căci pe această putere de la Dumnezeu o a luat firea focului).

„Deci două fiind stihiile cele mai cuprinzătoare, de vreme ce odinioară stricăciunea necredincioşilor prin apă s-a făcut, acum toată nevoia este, zice, ca stricăciunea necredincioşilor prin foc să se facă”.

„Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul este materie.” (Tâlcuirea Sf. Teofilact al Bulgariei la 2 Petru III)

*   *   *

În concluzie, reţinem următoarele:

Potrivit revelaţiei Duhului Sfânt conţinută în Sf. Scriptură şi tâlcuită de către Sfinţii Părinţi, lumea văzută este alcătuită de Dumnezeu din cele patru elemente, care se pot descrie astfel:

– Pământul are următoarele însuşiri: (cel mai) greu, dens, rece, uscat, imobil, negru, întunecat, are tendinţa de a se aşeza în centru – centripet – (ca cel mai de jos loc) prin cădere;

Apa are următoarele însuşiri: mai uşoară decât pământul, mai puţin densă decât el, mai puţin rece decât pământul, umedă, mobilă, mai uşoară decât pământul.

Aerul are următoarele însuşiri: mai uşor decât apa, mai rar decât ea, cald, mai puţin umed decât apa, mai mobil decât ea, mai uşor decât apa. Este elementul opus/contrar pământului.

Focul are următoarele însuşiri: (cel mai) uşor, rarefiat, cald, uscat, mobil, luminos, are tendinţa de a se ridica la periferie – centrifug – urcă în sus. Este elementul opus/contrar apei.

Eterul are o situaţie fluctuantă, uneori e asimilat focului, alteori este a „cincea esenţă” (quintesenţa).

La finalul acestui studiu, mărturisim cu bucurie fraţilor aceste adevăruri ziditoare şi mântuitoare, adevăruri pe care le primim şi le credem întocmai! Adică, dacă vreţi literal, şi nu ca pe nişte alegorii, metafore, figuri de stil, „ştiinţa vremii lor”[34]. Şi pentru această cutezanţă avem sprijinul şi binecuvântarea Sfântului Vasile cel Mare, care, iată, s-a confruntat şi el la vremea sa cu aceasta:

„Cunosc legile alegoriei; nu le-am descoperit eu, ci le-am găsit o lucrările altora. Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că «apa» de care vorbeşte Scriptura nu este apă, ci altceva de altă natură, şi interpretează cuvintele «plantă» şi «peşte», cum li se pare lor; la fel şi «facerea târâtoarelor» şi «facerea fiarelor» le interpretează răstălmăcindu-le după propriile lor gânduri, întocmai ca tălmăcitorii de vise, care tălmăcesc în propriul lor interes apariţiile din timpul somnului. Eu când aud că Scriptura zice: «iarbă», înţeleg iarbă; când aud: «plantă», «peşte», «fiară», «dobitoc», pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evanghelie[35]… Mi se pare, însă, că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea credit Scripturii, punînd pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor Scrip­turii cu folosirea unui limbaj figurat. Înseamnă, însă, să te faci mai în­ţelept decât cuvintele Duhului, când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci, să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă!…

Trebuie să spunem un cuvânt şi despre învăţaţii noştri din Bise­rică; aceştia vorbesc despre despărţirea apelor; şi, sub pretextul unei învăţături duhovniceşti şi a unor gânduri mai înalte, au recurs la ale­gorie, zicând că prin ape se înţeleg, în chip figurat, puterile spirituale şi netrupeşti; sus, deasupra tăriei, au rămas puterile cele mai bune, iar jos, în locurile din jurul pământului şi în cele materiale, au rămas puterile cele rele. Din pricina asta, spun ei, apele care sunt deasupra cerurilor laudă pe Dumnezeu[36], cu alte cuvinte puterile cele de sus sunt vrednice, din pricina curăţeniei minţii lor, să dea Ziditorului lauda cuvenită; apele de sub ceruri, însă, sunt duhurile răutăţii, care au că­zut din înălţimea lor firească în adâncul răutăţii. Aceste duhuri sunt numite «mări», pentru că ele fac turburare şi revoltă, pentru că sunt învălurate de furia patimilor, pentru că firea lor este lesne schimbă­toare, iar voinţa nestatornică.

Să respingem cuvintele acestea ca pe nişte interpretări făcute în vis şi ca pe nişte basme băbeşti! Să înţelegem prin apă, apa…” (Hexaimeron)

În încheiere, prezentăm în anexă studiul lui Aristotel legat de teoria elementelor, prezentat în tratatul De caelo. Acesta ni s-a părut util pentru înţelegerea acestei teme, întrucât aceste cunoştinţe au ieşit de peste 100 de ani din curriculum şcolar, şi sunt practic necunoscute celor de azi. Putem reveni apoi la citatele patristice şi vedea cum au privit Sfinţii Părinţi aceste teorii antice, ce au păstrat şi ce au lepădat. „Filtrul” lor este bazat pe un discernământ duhovnicesc pe care noi s-ar cuveni să-l luăm ca atare cu evlavie.

 

Anexă

 

CARTEA a III-a (Γ)

ARISTOTEL, Despre cer III (Γ), 3

Capitolul 3

 

[TEORIA ELEMENTELOR (VI)]

[Existenţa elementelor]

[OBIECTUL URMĂTOARELOR ŞASE CAPITOLE]

Rămâne să spunem pentru care corpuri anume există generare şi din ce cauză există. Deoarece într-adevăr în toate cazurile cunoaşterea se face prin ceea ce este prim, iar elementele sunt primii dintre constituenţii aparţinând imanent corpurilor,[37] trebuie să examinăm care dintre corpurile de acest fel[38] sunt elemente şi din ce cauză sunt, apoi, după acestea, care este numărul şi care sunt calităţile lor.

        [DEFINIŢIA ELEMENTULUI]

Acest lucru va fi clar fundamentând discuţia pe ceea ce este natura elementului. Fie deci elementul unul dintre corpurile în care alte corpuri se descompun, aparţinându-le imanent în potenţă sau în act (căci acest lucru – care din cele două alternative – rămâne încă de discutat), şi care este el însuşi indivizibil în părţi specific diferite. Într-adevăr, în acest fel înţelege să vorbească despre element toată lumea în toate situaţiile.[39]

        [EXISTENŢA ELEMENTELOR]

Dacă deci elementul este ceea ce am spus, atunci este necesar să existe astfel de corpuri. Într-adevăr, în carne şi lemn, sau în fiecare dintre lucrurile asemănătoare, se află în potenţă foc şi pământ, căci este evident că acestea se separă din celelalte. Din contră, în foc nu se găseşte carne sau lemn, nici în potenţă, nici în act căci altfel ar putea fi separate. La fel, chiar dacă ar exista un singur element de acest fel, celelalte corpuri nu ar fi conţinute în el[40] Căci dacă va exista carne sau oase sau orice altceva, în nici un fel nu trebuie spus că elementul unic le conţine în potenţă, ci trebuie cercetat în plus care este modul de generare.

        [TEORIA LUI ANAXAGORA ŞI EMPEDOCLE]

Anaxagora vorbeşte despre elemente contrar lui Empedocle. Într-adevăr, acesta afirmă că focul, pământul şi cele de acelaşi fel cu acestea sunt elementele corpuri lor şi că toate lucrurile sunt compuse din ele[41], în timp ce Anaxagora afirmă contrariul; căci elementele sunt homeomeri (şi numesc homeomeri, de exemplu, carnea, oasele şi fiecare dintre materiile de acelaşi fel), iar aerul şi focul sunt amestecuri ale acestor homeomeri şi ale tuturor celorlalte seminţe; într-adevăr, fiecare dintre aceste elemente este format din toţi homeomerii invizibili[42]. Din această cauză toate lucrurile sunt generate pornind de la acestea două, căci atribuie numele de foc şi eter aceluiaşi element[43].

       [EXISTENŢA CORPURILOR SIMPLE]

5 Dar, fiindcă orice corp natural are o mişcare proprie, şi deoarece mişcările compuse aparţin corpurilor compuse, iar cele simple aparţin corpuri lor simple, este evident că vor exista anumite corpuri simple, căci există şi mişcări simple[44]. Prin urmare, este clar şi faptul că există elemente şi raţiunea pentru care ele există.

 Capitolul 4

[TEORIA ELEMENTELOR (VII)]

[Numărul elementelor (I)]

         [TEORIA HOMEOMERILOR]

Urmează să fie examinată întrebarea dacă elementele sunt în număr limitat sau infinit, iar dacă sunt în număr limitat, care este numărul lor. Mai întâi deci, trebuie să arătăm că elementele nu sunt în număr infinit, precum gândesc unii, şi pentru început să vorbim despre cei care fac din toţi homeomerii elemente, ca şi Anaxagora. Nici unul dintre cei care susţin astfel nu înţeleg corect elementul. Într-adevăr, vedem că multe dintre corpurile chiar compuse se descompun în homeomeri; mă refer, de exemplu, la carne, oase, lemn şi piatră. Prin urmare, dacă într-adevăr compusul nu este element, atunci nu orice homeomer va fi element, ci numai cel indivizibil în părţi specific diferite, precum s-a spus mai înainte[45]. În plus, chiar înţelegând în acest fel elementul, nu este necesar să creăm o infinitate de elemente, căci se va produce acelaşi lucru şi dacă se presupune că sunt limitate ca număr. Într-adevăr, după cum are grijă să arate şi Empedocle, se va produce acelaşi lucru dacă sunt numai două sau trei elemente de acest fel. Căci, de vreme ce se întâmplă ca nici ei să nu creeze toate lucrurile pornind de la homeomeri (într-adevăr, ei nu alcătuiesc o faţă din feţe, nici vreun alt lucru dintre cele cu configuraţie naturală), atunci este evident că e mai bine ca principiile să fie limitate ca număr, iar acestea să fie cât mai puţine, aceleaşi lucruri fiind în situaţia de a fi toate demonstrate, după cum apreciază şi cei care se ocupă de ştiinţele matematice. Într-adevăr, ei consideră principiile totdeauna limitate fie ca specie, fie ca număr[46]. În plus, dacă se spune că un corp se deosebeşte de un alt corp prin diferenţe proprii, şi dacă deosebirile corpurilor sunt limitate numeric (căci ele se deosebesc prin proprietăţile sensibile, iar acestea sunt limitate numeric; ceea ce trebuie să fie demonstrat), atunci este evident că şi elementele trebuie să fie în mod necesar limitate numeric[47].

[TEORIA ATOMISTĂ]

Dar desigur, nici ceea ce afirmă alţi filosofi, precum Leucip şi Democrit din Abdera, nu se întâmplă să ducă la consecinţe raţionale, căci spun ei că primele mărimi[48] sunt infinit de numeroase şi indivizibile ca mărime, şi că nici din unul nu se naşte multiplul, nici din multiplu nu se naşte unul[49], ci toate lucrurile se nasc prin unirea şi agitaţia în toate direcţiile[50] a acestor prime mărimi. Într-adevăr, într-un anume fel ei fac numere sau combinaţii de numere din toate cele ce există, căci şi dacă nu arată clar, acest lucru vor să-l spună totuşi[51]. Pe lângă acestea, de vreme ce corpurile se deosebesc prin configuraţie[52] iar configuraţiile sunt infinite ca număr, ei afirmă că există şi o infinitate de corpuri simple. Dar ei n-au definit niciodată precis în ce fel sunt şi care este configuraţia fiecăruia dintre elemente, ci au atribuit doar focului forma sferei, în timp ce aerul, apa şi celelalte elemente au fost determinate prin mărime şi micime, natura acestora fiind ca şi un amestec seminal universal[53] al tuturor elementelor. Mai întâi deci, ei fac aceeaşi greşeală considerând principiile nelimitate ca număr, cu toate că altfel ar fi posibil să afirme în întregime aceeaşi teorie[54]. În plus, dacă deosebirile corpurilor nu sunt infinite, atunci este evident că elementele nu vor fi infinite[55]. Pe lângă acestea, afirmând existenţa atomilor, este necesar să fie combătute ştiinţele matematice[56] şi să dispară multe dintre opiniile comune şi observaţiile sensibile, despre care am vorbit mai înainte în tratatele despre timp şi mişcare[57]. În acelaşi timp, aceşti filosofi ajung în mod necesar să se contrazică ei înşişi, căci, elementele fiind indivizibile, este imposibil să deosebeşti aerul, pământul şi apa prin mărime şi micime, de vreme ce nu e posibil să se nască unele din altele. Într-adevăr, corpurile mari separate vor lipsi totdeauna; or, ei afirmă că tocmai prin separarea unora din altele se nasc apa, aerul şi pământul[58]. În plus, chiar potrivit concepţiei acestora, elementele par a nu fi generate în număr infinit, dacă într-adevăr corpurile se deosebesc prin configuraţie; or, toate configuraţiile sunt compuse din piramide, cele rectilinii din piramide rectilinii, iar sfera din opt părţi. Într-adevăr, este necesar să existe anumite principii ale configuraţiilor. Aşa încât va exista fie unul, fie două, fie mai multe principii, iar corpurile simple vor fi tot atât de numeroase ca şi mulţimea principiilor[59]. În plus, dacă fiecare dintre elemente are o anume mişcare proprie, şi dacă mişcarea unui corp simplu este simplă, iar mişcările simple nu sunt în număr infinit, din cauză că nici deplasările simple nu sunt mai mult de două, nici locurile nu sunt în număr infinit[60], atunci nici elementele nu vor fi în număr infinit.

Capitolul 5

[TEORIA ELEMENTELOR (VIII)]

[Numărul elementelor (II)]

[SISTEMELE CE PRESUPUN UN ELEMENT UNIC]

Deoarece este necesar ca numărul elementelor să fie limitat, rămâne să fie examinat dacă vor fi mai multe sau unul singur. Unii filosofi presupun că există unul singur şi pentru unii acesta este apa, pentru alţii aerul, pentru alţii focul[61], pentru alţii încă un corp mai subtil ca apa şi mai dens ca aerul, care, infinit fiind, spun ei că învăluie toate cerurile[62].

[1] http://www.scribd.com/doc/186576549/%C5%9Etiin%C5%A3a-lui-Dumnezeu-%C5%9Fi-%C5%9Ftiin%C5%A 3a-omului

[2] μιμησάμενος – textual, „imitându-i”.

[3] Vezi: http://www.scribd.com/doc/162172939/Scolii-%C5%9Fi-teologumene-la-%E2%80%9ECerul-%C5%9Fi-p%C4%83mantul%E2%80%9D-Facere-I-1

[4] Vezi http://www.scribd.com/doc/126585208/Despre-duhul-%C5%9Ftiin%C5%A3ei-%C5%9Fi-CERN-erea-credin%C5%A3ei

[5] http://en.wikipedia.org/wiki/Classical_element

[6] Vezi la Anexă textul lui Aristotel.

[7] uneori ar fi şi a cincea, eterul

[8] În sensul că îi pot fi raportate, referite.

[9] Sau corpurile inerte, în opoziţie cu cele organizate, compuse, mişcătoare (φυσικά – οργανικά)

[10] Sau destinului.

[11] Fac. I, 2.

[12] Facere I, 11.

[13] Dan. 3, 8-28.

[14] Ieș. 14, 21-29.

[15] Psalmi CXLV, 6.

[16] Omilia I la Hexaimeron: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, Migne PG, XXIX, col. 20 C – 21 A.

[17] Facerea I, 3.

[18] Facerea I, 2.

[19] Facerea I, 2.

[20] Facerea I, 6-7.

[21] Facerea I, 6.

[22] Facerea I, 1.

[23] Psalmi CXXXV, 6.

[24] Iov XXVI, 7.

[25] Psalmi LXXIV, 3.

[26] Psalmi XXIII, 2.

[27] Daniel, 3, 80

[28] Vezi Nemesie de Emessa, „Despre firea omului” pag. 173 „Aerul [este] lichid şi cald, conform firii lui, focul [este] cald şi uscat”

[29] Vezi Nemesie de Emessa, „Despre firea omului”, idem, pag 175, „Toate corpurile au fost create prin unirea celor patru elemente ale acestora, şi corpurile plantelor dar şi corpurile animalelor…”

[30] http://www.scribd.com/doc/77046610/Indreptarea-Legii-Pravila-cea-Mare-1652

[31] În sensul de foc, și de luminător, planetă.

[32] Adam înseamnă lut roşu!

[33] Se fac că nu ştiu…

[34] Care e, nu-i aşa… „depăşită”? (Să nu fie!)

[35] Romani I, 16.

[36] Ps. 148, 4.

[37] L. 12 şi 16 (cf. şi Met., Δ, 3, 1014a26): ενυπάρχειν (a exista în, a aparţine) conţine ideea de imanenţă a elementului (στοιχεϊον), prin opoziţie cu principiul (αρχή), care este exterior lucrului, şi cauza (αϊτιον); v. definiţia elementului din Met., Δ, 3, 1014b26 în n. 3; verbul este specific aristotelic (v. H. Bonitz, Ind. arist., 257a37).

[38] Corpurile supuse generării.   

[39] Definiţia elementului conform consensului general; definiţia din Met. (Δ, 3, 1014a26): „Element se numeşte acel ceva prim (πρώτον) aparţinând imanent unui lucru, indivizibil în părţi de altă specie şi din care constă acel lucru”.

[40] Trimitere la fiziologii care admiteau câte un singur element, în loc de patru, ca un principiu din care se generează totul; pentru Thales şi Hippon din Samos acesta era apa, pentru Anaximene şi Diogene era aerul, pentru Hippasos din Metapont şi Heraclit era focul (cf. Simplicius, In de caelo, 602, 18 şi urm.).

[41] Empedocle numeşte cele patru elemente tradiţionale cu nume mitologice, Zeus pentru foc, Hera pentru pământ, Aidoneus pentru aer, Nestis pentru apă, şi le consideră rădăcinile (ριζώματα) tuturor lucrurilor (cf. fr. B6 DK); referirile lui Aristotel la Empedocle sunt foarte frecvente şi în alte tratate (De gen. et corr., 1,1,328b33; II, 6; Met., A, 4,985a31; 7,988a27).

[42] Faţă de cele patru rădăcini ale lui Empedocle, Anaxagora imaginează un fel de atomism calitativ (cf. Tricot, ibid., p.135, n.5) în care elementele sunt homeomerii (όμοιομερη; v. H. Bonitz, Ind. arist., 510bl4); homeomerii au componente de aceeaşi natură, prin sinteza (σύνθεσις) cărora se constituie lucrurile formate din părţi neasemănătoare (ανομοιομερη) sau organele (οργανα), aşa cum sunt ochiul sau mâna şi care se mai numesc, cu un cuvânt pe care se pare că nu l-a folosit Anaxagora, homoiomerii (όμοιομέρεαι); el le numeşte „seminţe (σπέρματα) ale tuturor lucrurilor, care posedă felurite chipuri, culori şi gusturi” (cf. fr. B4 DK i.e. Simplicius, In phys., 157; trad. FGP. 1,2, p. 595); ele sunt pur inteligibile şi nu pot fi percepute sensibil; elementele tradiţionale ale lui Empedocle sunt fiecare o rezervă universală seminală (πανσπερμία) a tuturor homeomerilor (cf. fr. B1 DK, B4 DK, B10 DK).

[43] Cele două elemente sunt aerul şi focul, identificat cu eterul (v. Despre cer, I. 3. 270b24); sub acţiunea ordonatoare a lui Noυς, eterul sau focul se separă de aer, primul ocupând exteriorul, înaltul cosmosului, iar aerul rămânând în centru (cf. fr. B15 DK).

[44] în prima carte (2, 268bl4-269a2) s-a demonstrat existenţa mişcărilor simple: există o mişcare rectiliniară simplă în sus şi în jos şi o mişcare circulară simplă fără contrar; pe de altă parte, s-a demonstrat corespondenţa perfectă între mişcările simple şi corpurile simple (elementele); prin urmare, este raţional ca din existenţa mişcărilor simple să poată fi dedusă existenţa elementelor: a pământului care se mişcă totdeauna în jos, a focului care se mişcă totdeauna în sus şi a eterului care se mişcă totdeauna circular: celelalte două elemente sublunare, apa şi aerul, sunt intermediari pentru cele două elemente extreme, pământul şi focul.

[45] Primul argument al criticii lui Aristotel (302b 10-20) pleacă de la observaţia că, printre homeomeri, Anaxagora admite corpuri compuse alături de corpuri simple, când ar fi fost logic să le elimine pe primele; confuzia provine din înţelegerea diferită a noţiunii de homeomer; pentru Anaxagora ei nu sunt nişte compuşi propriu-zişi şi nu se reduc la cele patru elemente, ca pentru Aristotel (cf. Stocks, ibid., p.302b, n.2).

[46]Al doilea argument (302b20-30), valabil şi în cazul atomismului lui Leucip şi Democrit, este de ordin logic: ipoteza existenţei unei infinităţi de elemente este nenecesară, acelaşi rezultat obţinându-se şi dintr-un număr limitat de elemente.

[47] Al treilea argument (302b30-303a3), valabil deopotrivă şi în critica atomismului, se bazează pe supoziţia, care rămâne să fie demonstrată spune Aristotel, că numărul diferenţelor proprii dintre corpuri este limitat; prin urmare, şi numărul elementelor trebuie să fie limitat.

[48] L. 5: τα πρωτα μεγέθη, (primele mărimi) sunt atomii, pe care Aristotel îi denumeşte când primii constituenţi (τα πρωτα), când atomii (τα ατομα), când corpurile indivizibile (τα ατομα σώματα).

[49] Cf. Simplicius, In de caelo, 609, 15 şi urm.: atomul este conceput ca indivizibil, deci unitatea lui nu poate duce la pluralitate (οϋτε έξ ένος πολλα γίνεσθαι), după cum nici din pluralitatea lor nu se poate naşte o unitate cu adevărat continuă (οϋτε εκ πολλων εν κατα αλήθειαν συεχές), ci rămân la stadiul de simplă înlănţuire (συμπλοκή) a atomilor, negând deci continuitatea şi generarea veritabilă; „Democrit are dreptate, căci este imposibil să afirmăm că din doi se naşte unul sau că din unitate se naşte doi” (Met., Z, 13, 1039a9).

[50] L. 8: citim περιπαλάξει după Allan, Moraux şi Tricot în loc de περιπλέξει (Bekker); cf. Tricot (ibid., p.136, n.2) περιπαλάξις este un termen tehnic al lui Democrit şi indică agitaţia în toate direcţiile, cum am tradus aici, împroşcare sau stropire, cum traduce Tricot, sau coliziunea atomilor, cum traduce Moraux (v. şi Democrit, fr. B168 DK); mişcarea mecanică a atomilor în sânul infinitului, cu viteză infinită, presupune şocuri, opriri, accelerări, schimbări de direcţie, descrise de Diogenes Laertios în cap. despre Leucip (IX, 31-33).

[51] Primul argument (303a3-10): Aristotel susţine că această concepţie despre atom îl reduce la o simplă unitate matematică şi prin numere sau combinaţii de numere se naşte tot ceea ce există; acest fel de a concepe lucrurile este înrudit cu cel al pitagoricienilor (cf. Simplicius, In de caelo, 610, 7).

[52] Cf. Met. (A, 4, 985M4), atomiştii admiteau trei deosebiri ale elementelor: configuraţia (σχημα), ordinea (τάξις) şi poziţia (θέσις) în termeni aristotelici, sau înfăţişarea (ρυσμός), orânduirea (διαθιγή) şi direcţia (τροπή) în termenii lui Democrit (pentru analiza lor v. comentariul lui Sir David Ross în Aristotle’s Metaphysics, a revised text with introduction and commentary by W.D. Ross, The Clarendon Press, Oxford, 1953, vol. I, p. 140-141).

[53] L. 16, πανσπερμία (amestec seminal universal) este un cuvânt specific lui Democrit întâlnit des la Aristotel (cf. Phys., III, 4, 203al8-23; De gen et corr., I, 1, 314a28; v. supra, III (T), 3, n.7).

[54] Al doilea argument (303alO-19); infinitatea configuraţiilor atomilor duce la infinitatea elementelor; aceeaşi critică este adresată mai sus infinitismului anaxagoreic (v. Despre cer, 302b20-30 şi supra, n.2).

[55] Al treilea argument (303al9-20); aceeaşi critică este adresată mai sus infinitismului anaxagoreic (v. Despre cer, 302b30-303a3 şi supra, n.3).

[56] Pentru Aristotel mărimile geometrice nu pot fi formate din indivizibili, căci atunci n-ar exista continuul care e la baza geometriei.

[57] „Tratatele despre timp şi mişcare” este una din multele denumiri cu care îşi numeşte Aristotel în De caelo cărţile Fizicii (v. Studiu introd., I. Autenticitatea tratatului…, şi n.2-5); despre continuu cf. Phys., VI, 1-2.

[58] Al patrulea argument (303a20-29); după Simplicius (In de caelo, 612, 22 şi urm.), contradicţia sesizată de Aristotel este între a caracteriza atomii prin mărimea lor relativă şi, pe de altă parte, a afirma generarea elementelor (apă, aer, pământ, foc) unele din altele; cum atomii pământului sunt mai mari decât cei ai apei, de exemplu, şi cum pământul se naşte din apă printr-o mişcare turbionară (δινος) care duce, cum afirmă atomiştii, la separarea (διάκρισις) şi expulzarea (εκθλιψις) atomilor mai mari, după un timp atomii pământului vor lipsi (1.27, ύπολείψει), rămânând numai atomii apei care nu se vor mai putea transforma în pământ.

[59] Al cincilea argument (303a29-b3): Aristotel respinge ipoteza atomistă, conform căreia numărul configuraţiilor este infinit după numărul elementelor, demonstrând că ele se pot reduce la un număr finit de figuri elementare din care sunt alcătuite toate celelalte: de aici necesitatea existenţei anumitor principii ale configuraţiilor (1. 303b 1); astfel, toate suprafeţele se pot reduce la triunghi care este „cel mai simplu (άπλούστατον) şi cel mai elementar ca formă (αρχοειδέστατον) dintre configuraţiile plane” (cf. Simplicius, In de caelo, 613,19); în acelaşi fel, corpurile se pot reduce la piramide elementare; cele rectilinii la piramide rectilinii regulate, iar sfera (a cărei configuraţie era atribuită de atomişti focului) la opt părţi identice, de formă piramidală (πυρυαμοειδων, cf. Alexandru în Simplicius. In de caelo, 614, 6) având baza a opta parte din suprafaţă unei sfere; după interpretarea lui Alexandru (în Simplicius, ibid.), aceste forme piramidale se obţin prin secţionarea unei sfere după trei planuri ce trec prin centrul ei, perpendiculare două câte două (v. fig.24); după Alexandru (cf. Simplicius, In de caelo, 614, 15), tocmai imposibilitatea de a reduce sfera la piramide sau cercul la triunghiuri l-a făcut pe Aristotel să ezite (v. 302b2) asupra numărului principiilor configuraţiilor; el admite totuşi un număr finit, de unde şi existenţa unui număr finit de elemente.

[60] Al şaselea argument (303b3-8): cf. Simplicius (In de caelo, 615, 3), în lumea sublunară (ύπο σελήνυ) există doar deplasarea în sus şi în jos şi două locuri, susul şi josul; prin urmare, şi numărul elementelor este evident finit.

[61] Pentru Thales şi Hippon din Samos elementul unic era apa, pentru Anaximene şi Diogene din Apollonia era aerul, pentru Heraclit şi Hippasos din Metapont era focul (cf. Simplicius, In de caelo, 615, 10-24; aceeaşi trimitere la 602, 18).

[62] Ideea că elementul unic este un intermediar (μεταξύ) între două din elemente tradiţionale, fără să-l numească, apare des la Aristotel: ca aici, între apă şi aer (De gen. et corr., II, 5, 322a20, Met., A, 8, 989a14), între foc ţi aer (Phys., I, 4, 187a14; Met., A, 7, 988a30), sau între apă şi foc (Phys., I, 6, 189b3); Alexandru din Afrodisia (In metaph., 60, 8) crede că toate aceste referiri trimit la Anaximandru, απειρον conţinând în potenţă toate elementele şi putând fi considerat un intermediar între ele.

Adaugati un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *