,,Mărturisirile” Fericitului Augustin – zidire sufletească pentru sufletele tinere din zilele noastre

Personalitatea şi opera Fericitului Augustin continuă să exercite şi astăzi o influenţă covârşitoare în lumea creştină. El s-a născut la Tagaste în Numidia (astăzi Algeria) în anul 354. Tatăl, un funcţionar, era păgân iar mama sa Monica a rămas vestită în istoria creştinismului, model pentru mamele şi văduvele creştine din toate timpurile. Lacrimile şi stăruinţa ei în rugăciune au contribuit la botezarea lui Augustin în 387 la vârsta de 33 de ani de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Perioada la care ne referim, mai precis din frageda tinereţe şi până la botez, este descrisă de autor în lucrarea autobiografică Mărturisiri. Am ales în mod deosebit această lucrare deoarece ca descriere a frământărilor unui suflet tânăr aflat în căutarea adevărului şi a lui Dumnezeu şi supus tuturor ispitelor, ea rămâne actuală în orice vreme. Din acest motiv vom încerca să facem paralele şi legături concrete cu situaţiile din zilele noastre, dovedind astfel afirmaţia anterioară şi – sperăm – aducând întărire tinerilor de azi aflaţi în situaţii duhovniceşti similare.

În anul 391 Augustin a fost silit să primească hirotonia preoţească în oraşul port Hippo unde ajunge episcop în 396. Până la sfârşitul vieţii el a fost mărturisitor, duhovnic, judecător şi învăţător, organizator al carităţii creştine, apărător neobosit al credinţei, autor al unei opere imense depăşită doar de Origen. Creştinii catolici din Hippo pe jumătate păgâni, cât şi îndărătnicii donatişti l-au făcut pe Augustin să treacă de la atitudinea optimistă de tip neo-platonic la un sentiment mai circumspect. Roadele acestei atitudini sunt Mărturisiri – lucrare de tinereţe şi De Civitate Dei – la maturitate. În această din urmă lucrare el face o distincţie radicală între organizarea divină desăvârşită şi cea omenească imperfectă şi nedreaptă.

În opoziţie cu maniheismul raţionalist, Fericitul descoperă celebrul principiu „Credo ut intellegam”, stabilind clar cu 1200 de ani înaintea lui Descartes raportul dintre credinţă, gândire şi existenţă. Contribuţia personală a filosofului francez, „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” nu a constituit nicidecum un pas înainte în clarificarea acestor întrebări esenţiale, ci dimpotrivă a deschis drumul umanismului raţionalist al Renaşterii.

Augustin moare la Hippo în 430 în timpul asediului făcut de vandalii arieni. În această perioadă în care puterea Romei se destrăma continuu, Fericitul Augustin îi învăţa pe creştini să întoarcă spatele lumii în care răul domneşte nestingherit şi să caute pacea împărăţiei cereşti. Gândirea lui va domina atât evul mediu apusean catolic, cât şi protestantismul de după 1500.

În privinţa doctrinei, în învăţăturile Fericitului Augustin s-au strecurat trei erori eterodoxe. Astfel în lucrarea De Trinitate se afirmă purcederea Duhului şi din Fiul (filioque), idee reluată şi de Fericitul Ieronim. Acest adaos inexact a fost introdus în crezul atanasian (şi apoi în cel niceean) în Galia de sud pentru a contracara modalismul (sabelianismul) care reînviase în Galia şi Spania în secolul al IV-lea sub forma priscillianismului. Mai târziu această erezie a constituit după cum se ştie unul din punctele fierbinţi ce a dus la despărţirea de la 1054. Ea vine din accentul pus în mod eronat şi filosofic pe relaţiile intertrinitare: „Aceşti termeni (Tată, Fiu şi Sfânt Duh) sunt utilizaţi în reciprocitatea lor şi în relaţiile lor reciproce” (De Trinitate IV, 5, 6).

A doua eroare s-a produs în lupta contra pelagianismului care nega ereditatea păcatului originar. Împotriva acestei erezii, Fericitul Augustin a introdus ideea absolutei predestinări, reluată 1200 de ani mai târziu de către Calvin. Aici întâlnim însă tot o erezie, cu toate că ea reprezintă extrema cealaltă, inversul pelagianismului. Consecinţele ei pentru teologia ulterioară au fost din păcate surse de sminteală pentru credincioşi şi dispute aprige între teologi. Dintre aceştia Sf. Ioan Cassianul, Sf. Vincenţiu de Lerini, Sf. Faust de Riez şi alţii¹ au combătut aceste erori. În tratatele Despre darul perseverării, Despre predestinarea sfinţilor şi Despre corupţiune şi har, Fericitul Augustin introduce categoria justiţiară a „păcatului originar” ca ofensă adusă lui Dumnezeu. Umanitatea devine prin aceasta o massa damnata, masa perditionis: „Nu printr-o nedreptate, ci printr-o sentinţă dreaptă păcatul unuia a atras osânda tuturor” (Despre darul perseverării VIII, 6), păcatul originar devenind astfel şi ereditar. După cum se ştie osânda aceasta este moartea care „nu poate fi o pedeapsă legitimă decât în măsura în care este consecinţa păcatului” (Opus imperfectum contra Julianum). Temeiul scripturistic al acestei transmiteri ereditare este găsit de Fericitul Augustin la Romani V, 12: „Aşa precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa si moartea a trecut la toţi oamenii prin acela în care toţi au păcătuit”. După Augustin, mijlocul prin care se transmite păcatul originar este actul sexual, dar fără ca acesta să fie identificat cu însuşi păcatul. Să ne recunoaştem aici nedumeririle ridicate şi în sufletele cele mai evlavioase cu privire la această învăţătură primită chiar şi în Biserică! Cum putem fi traşi la răspundere pentru un păcat pe care nu l-am comis, şi nici nu puteam să-l evităm? La aceste întrebări mistuitoare se dau de obicei răspunsuri legate de unitatea ontologică a neamului omenesc şi de ştergerea păcatului originar prin botez. La capitolul antropologic despre transmiterea păcatului originar legat de momentul concepţiei trupului şi al sufletului răspunsurile atât de precise şi de nezdruncinat ce ne dau de obicei tăria cunoştinţei în dogmatică fac loc unor ipoteze nesatisfăcătoare (traducianismul şi altele). Pe acest fond de nesiguranţă (şi nu de taină, antinomie, paradox!) s-au infiltrat concepţii eretice teosofice şi astrologice introducând noţiunile hinduiste ale karmei şi reîncarnării ce dau soluţii logice, raţionale dar false. După Sf. Grigore de Nazianz noi moştenim de la Adam moartea şi nu greşeala (Marele cuvânt catehetic, cuvântarea 33, 9). Sau altfel spus, moştenim natura şi nu păcatul! Suntem uniţi prin natura căzută şi nu prin păcatul strămoşesc. O posibilă traducere ne este indicată de Sf. Fotie: „Printr-un om moartea a intrat în lume şi prin păcat moartea, pentru că (gr. εφ` ω) toţi au păcătuit (παντεσ ημαρτον)” (al 8-lea răspuns către Amfilohie)². Dar ştim că Scriptura nu se poate contrazice flagrant: „Sufletul care va păcătui, acela va muri” (Deuteronom XXIV, 16, Ezechiel XVIII, 20). Consecinţele logice ale acestei abordări l-au dus pe Fericitul Augustin aşa cum am mai arătat la ideea predestinării. Vedem în această mare eroare rădăcinile unor afirmaţii aberante milenariste de tipul „celor 144 000 de aleşi” ai Martorilor lui Jehova. Iar dacă s-ar obiecta că e vorba totuşi de o sectă, sau de o confesiune (biserica reformată) cu dreptul inofensiv al libertăţii de conştiinţă şi o concepţie religioasă proprie, să cercetăm mai îndeaproape dacă aşa stau lucrurile.

În lucrarea sa Capitalismul şi etica protestantă M. Weber a arătat cu argumente greu de combătut legătura dintre „orânduirea”, „modul de producţie capitalist” (după terminologia marxistă) şi concepţia calvină a predestinării, moştenită de la Fericitul Augustin. Efectele acestei concepţii au fost tocmai cele incriminate pe bună dreptate de marxişti şi socialişti: exploatare, colonialism, imperialism, (astăzi transnaţional), şi nu numai atât. Bazându-se pe augustinism, teologia franco-germană a episcopilor carolingieni din sec. al IX-lea a pus bazele unui nou popor ales, unei rase: cea germană (apoi ariană). Dacă mai adăugăm şi mentalitatea talmudică, distorsiune a poporului ales din Vechiul Testament, cu mitologii indo-iraniene prelucrate de teosofie şi antroposofie, avem rezultatul: ideologia naţional socialistă. Consecinţele sunt cunoscute, astăzi se manifestă o recrudescenţă a mişcărilor neo-naziste (skin heads, WAR, ş.a.), ceea ce ne demonstrează cât de periculoase pot fi aceste concepţii ce ajung din teologie în politic şi economic.

A treia greşeală dogmatică a fost aceea exprimată astfel: „Omne bonum meritum nostru in nobis faciat, nisi gratia”. Prin aceasta se respinge sinergia, colaborarea personală la lucrarea harului dumnezeiesc în vederea mântuirii, eroare reluată mai târziu de Luther în polemica sa contra scolasticii tomiste. Pe lângă aceste mari erori suntem nevoiţi să mai semnalăm şi pe aceea de a fi crezut (împreună cu Fericitul Ieronim) că Dumnezeu este vizibil spiritual în esenţa Lui, greşeală reluată printre alţii şi de Varlaam calabrezul în disputa cu Sf. Grigorie Palama.

Aceste erori sunt desigur consecinţa formaţiei speculativ filosofice neoplatonice de care Fericitul nu s-a putut dezbăra pe deplin. Iată încă un avertisment serios pentru acei intelectuali de azi înclinaţi spre căutări şi fabulaţii de tip gnostic, dar neavând nici o zecime din sfinţenia lui Augustin. Raţionalismul filosofic al lui Augustin a dus din păcate şi la juridismul de tip roman, pe care l-a putut abandona Sf. Ambrozie al Mediolanului. De aici doctrinele „păcatului originar”, „predestinaţiei”, ,,indulgenţelor”, „purgatoriului” şi „infernului creat” ca loc de penitenţă – erori ce au marcat şi continuă să marcheze teologia romano-catolică, fiind şi obstacole de netrecut în unirea bisericilor.

De pe această poziţie de cel mai mare filosof creştin, Fericitul Augustin a rămas străin de energiile necreate, încercând încreştinarea tezelor platonice, printre care şi ,,arhetipul”, cel dezvoltat în secolul nostru de C. G. Jung şi Mircea Eliade. Pericolul formaţiei filosofice gnostice este foarte mare, în trecut căzându-i pradă unii ca Origen, Arie, Nestorie, iar în secolul nostru V. Soloviev, S. Bulgakov sau N. Berdiaev. În toiul luptei contra ereziilor maniheiste şi pelagianiste s-a pus şi problema distincţiei între liberul arbitru şi graţie care a dus la doctrina catolică despre ,,donum superaditum” De aici şi conflictul nerezolvat dintre libertate şi har. Încheiem aici acest expozeu critic, nu fără a aminti de atitudinea lăudabilă a Fericitului de a recunoaşte şi a retracta în scris, pe cât i-a stat în putinţă, o parte din erori.

În ultima vreme însă, în cadrul dezbaterilor teologice s-au ivit păreri destul de contradictorii legate de personalitatea şi învăţătura Fericitului Augustin, mergându-se până la contestarea făţişă a sfinţeniei sale, ba chiar propuneri de a-l declara eretic. Una din cele mai echilibrate poziţii în această privinţă ni se pare a fi cea exprimată de către Ierom. Serafim Rose. Astfel, potrivit acestuia: ,,Învăţătura Fericitului Augustin despre Sfânta Treime, la fel ca învăţătura lui despre har, şi-a greşit ţinta nu atât pentru că ar fi fost greşită într-un punct anume; dacă el ar fi cunoscut învăţătura răsăriteană despre Sfânta Treime, probabil că nu ar fi învăţat că Duhul ,,purcede şi de la Fiul”. Mai curând el a abordat întreaga dogmă dintr-un punct de vedere diferit – unul ,,psihologic” -, ce nu era la fel de potrivit ca abordarea răsăriteană în înfăţişarea adevărului despre cunoaşterea noastră de Dumnezeu; aici, ca şi în cazul harului şi al altor învăţături de credinţă, îngusta abordare latină nu e atât ,,greşită”, cât ,,limitată”.”³

Revenind la Mărturisiri, putem afirma fără teamă că actualitatea acestora dincolo de timp şi spaţiu este mai presus de orice îndoială. Procesul prin care trecea un tânăr intelectual frământat şi scindat între plăcerile lumeşti, ereziile de tot felul şi căutarea sinceră de Dumnezeu, poate fi surprins de mulţi dintre noi chiar azi, după 1500 de ani. Înlocuind maniheismul cu ereziile actuale: secte, yoga, new age, vom vedea paralelismul şi mai ales drumul, soluţia, nădejdea ieşirii din acest hăţiş. Aceasta însă cu condiţia – pe care a aplicat-o Augustin! – sinergiei, conlucrării personale cu harul divin. În cele ce urmează vom căuta să scoatem în evidenţă unele aspecte legate de actualitatea ziditoare a Mărturisirilor.

La 17 ani tânărul Augustin ajunge în Cartagina, capitala Africii de nord. Iată deci pe adolescentul din orăşelul de provincie ajuns în metropola cea plină de ispite, un moment prea bine cunoscut celor ce vin şi astăzi la studii în capitală. „Non dum amabam, et amore amabam… Quaerebam quid amarem, amans amare… Amare et amari dulce mihi erat, magis, si et amantis corpore fuerer.” (Nu iubeam, dar îmi plăcea să iubesc… A iubi şi a fi iubit îmi era mai ales plăcut dacă mă bucuram şi de trupul fiinţei iubite), III 2(1). Metropola i-a mai oferit tânărului şi distracţiile irezistibile ale teatrului (III 2, 2-3). Ce lesne putem înţelege aceasta azi când oferta de spectacole s-a înzecit! Teatre, stadioane, săli de sport, meciuri, spectacole rock, festivaluri de muzică uşoară, şi ca şi când toate aceste evenimente ,,live” (pe viu) nu ar fi fost de ajuns, iată noutăţile electronice: cinematograful, televizorul, video, radio-casetofonul, CD, cyberspace cu virtual reality pe internet. Cantitatea de destine imaginare de astăzi este imensă. Mii de filme, seriale TV şi jocuri pe calculator îi dau prin mass media omului contemporan aceeaşi ,,hrană” iluzorie, îndeplinesc aceeaşi funcţiune ca şi teatrele de odinioară.

Semnalul de trezire spirituală a tânărului Augustin a fost dialogul Hortensius de Cicero (azi pierdut): ,,Illo vero liber mutavit affectum meum” (Într-adevăr acea carte a schimbat simţirea mea). Totuşi, simpla pornire către cele spirituale, chiar dezinteresată fiind, nu este suficientă pentru găsirea căii adevărate. Chiar depăşind faza materialismului cras, lumea ,,spirituală” este la rândul ei plină de fantasme, ,,basme şi eresuri”. ,,Eresurile” sunt erezii, iar acestea s-au înmulţit de-a lungul veacurilor ca neghina din parabolă. Fericitul a fost atras de maniheeni aşa cum astăzi unul se duce la yoga sau la vreo sectă neo-protestantă, ori la meditaţia transcendentală, MISA, sau poate baha’i. Întocmai ca în situaţia fericitului, cei 40 de ani de comunism ateist au creat un teren sufletesc uscat, hrănit cu deşertăciunile materialiste: ideologii şi distracţii, „panem et circenses”, determinând o foame a sufletului după cele duhovniceşti. În anii ‘80 această foame a început să fie satisfăcută pe ici pe colo cu elemente de new age, fenomen ce a luat amploare după revoluţie, perioadă ce se poate compara cu cei 9 ani în care Augustin a rămas în cadrul maniheiştilor „deţinători ai adevărului”.

O motivaţie a atracţiei către maniheism ni se dă în cartea III 7, 12-14 în felul materialist păgân în care Îl concepea Fericitul Augustin pe Dumnezeu. Astăzi, sub influenţa materialismului scientist ateu întâlnim tinerii studenţi care Îl concep pe Dumnezeu ca pe o „putere”, o „cuantă”, o „energie” şi altele de acelaşi fel.

Concepţia maniheistă acţiona ca un anestezic sufletesc care îl absolvă pe om de responsabilitatea păcatelor. Libertatea de care se face atâta caz în „lumea civilizată” nu este decât o camuflare stângace a înclinaţiei spre păcat, a concupiscenţei ce este investită prin fel de fel de doctrine hedoniste cu rangul de necesitate, ba chiar de virtute şi de ideal!

După câţiva ani Augustin devine profesor de retorică în oraşul natal Tagaste unde ajunge acea călăuză oarbă ce-i duce în prăpastie pe alţi orbi. Unul din aceştia a fost prietenul care s-a îndepărtat de la dreapta credinţă. Vedem cum lucrurile se agravează când cel ce s-a smintit îndeajuns începe să-i smintească şi pe alţii, adesea în necunoştinţă de cauză, devenind propagandist zelos (şi uneori plătit bine) al unor rătăciri de tot felul. Sminteala trebuie să vină, dar vai de cel prin care vine, căci, după cum a spus Mântuitorul, mai bine i-ar fi fost aceluia să-şi lege de gât o piatră şi să se arunce în mare.

În cartea IV 3, 4-5 se atinge un nou subiect de mare actualitate: astrologia ⁴. Augustin a luat contact cu alcătuitorii de horoscoape şi ar fi rămas în eroare dacă nu ar fi dat de un bătrân onest care i-a dezvăluit deşertăciunea acestei pseudo-ştiinţe. La întrebarea: dar cum se face că uneori se adeveresc nişte preziceri, acela le-a pus pe seama întâmplării. Într-adevăr, studiind să zicem caracterul unei persoane născute sub semnul berbecului recunoaştem datele descrise în manuale la nativii acestei zodii. Dar iarăşi întâlnim aceleaşi trăsături la cineva născut în septembrie. Pentru a lămuri această contradicţie astrologii au recurs la o portiţă de scăpare şi anume la aşa numitul „ascendent” – adică poziţia soarelui în momentul naşterii. Însă şi aici domneşte confuzia: cei mai mulţi oameni nu-şi cunosc ora exactă a naşterii, gemenii născuţi la o mică diferenţă se manifestă diferit. Se mai fac şi preziceri sociale, evenimente globale, diagnostice şi compatibilităţi în dragoste şi profesiune. Toată mişcarea new age ce ia o tot mai mare amploare se bazează pe prezumţia astrologică. „Erele” la care se referă aceşti prooroci de sorginte ocultă francmasonică şi teosofică, se delimitează după criteriile astrologice potrivit cărora soarele parcurge în chip regresiv timp de aproximativ 2160 de ani un sector celest din cele 12 numite zodii. Acest parcurs are consecinţe majore ce determină schimbări cu un caracter evolutiv ciclic în mentalitatea, cultura şi chiar spiritualitatea omenirii. În momentul de faţă suntem martorii trecerii de la era Peştilor la cea a Vărsătorului sub semnul căruia se va instala noua eră. Se poate constata cum procesul de precesie (mişcare) astronomică inversă devine o utopie de tip dublu milenarist (2000 de ani de fericire în Vărsător). Privind presa vom observa vulgarizarea şi răspândirea în masă a acestor „horoscoape pentru toţi”. Dacă la acestea adăugăm şi zodiacele chinezesc şi indian lucrurile se complică şi zăpăceala creşte. Singurele lucruri demne de păstrat sunt realităţile astronomice, poziţiile şi mişcările astrelor ce pot fi studiate ştiinţific. Planetelor nu li s-a dat putere peste oameni iar destinul şi predestinaţia decursă din astrograma natală – fie ea şi întocmită cu exactitate – nu sunt altceva decât superstiţii păgâne într-o formă mondenă şi ştiinţifică. Vedem că Augustin era greu de convins de absurditatea astrologiei, aşa cum în zilele de azi este greu de a lămuri pe cei creduli de falsitatea ei.

Profesorul de retorică din Tagaste primeşte post în Cartagina continuând să profeseze falsa asceză maniheistă. În cadrul unor secte şi mişcări new age întâlnim vegetarianismul, abstinenţa alcoolică, refuzul de a fuma şi alte virtuţi cu care aceştia îi impresionează pe creştinii uşuratici ce găsesc că prin comparaţie cu traiul sectanţilor cel al preoţilor de mir este plin de căderi. Dar izvorul acestor înfrânări ale sectanţilor rigorişti – donatişti, catari şi „veganii” ⁵, greenpeace ecologişti ai zilelor noastre – este mândria şi lăudăroşenia şi nicidecum dorinţa de a-L slăvi pe Dumnezeu, lucru pe care ar trebui aceştia să-l aibă în primul rând în vedere.

Totuşi căutarea sinceră şi rugăciunile mamei nu trec neauzite şi Fericitul ajunge la Milano în preajma acelui om providenţial – Sfântul Ambrozie – pe care începe să-l iubească „cum amare coepi”, mai întâi ca persoană, apoi primindu-i învăţătura. În viaţa tuturor rătăciţilor care strigă după Domnul apar semne: oameni, cărţi, poate vreo biserică sau câteodată toate acestea împreună. Căci pronia divină lucrează în chip nevăzut prin mijlocitori potriviţi. Desigur că prin comparaţie cu învăţătura Sfântului deşertăciunile maniheiste au pălit cu totul. Astfel se destramă ereziile în momentul întâlnirii unui duhovnic iscusit ce poate readuce sufletul pe drumul cel bun.

În planul familial însă lucrurile nu se lămureau tot atât de lesne. Silit să rupă legătura cu femeia iubită, Augustin cere în căsătorie – la sugestia mamei – o fată minoră, iar răgazul de doi ani până la majorat este umplut cu o a treia femeie, tot nelegitimă. Iată cât este de greu a repara răul început cu uşurătatea tinereţii.

La Milano se produce contactul cu filosofii neo-platonicieni Plotin şi Porfir ce completează orizontul cultural şi intelectual al fericitului. Anul 386 este legat de momentul culminant din grădina din Milan în care o voce de copil îi spune: „tolle, lege” – ia, citeşte. Dând ascultare glasului, Augustin a deschis la întâmplare Scriptura la Romani XIII, 13-14, pasaj ce i-a deschis lui ochii şi i-a spulberat toate îndoielile şi şovăielile prin tăria cu care exprimă mesajul adevăratei atitudini creştineşti: „nu în desfrânări… Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte.” Desigur că astfel de vedenii şi auziri trebuiesc primite cu prudenţă duhovnicească, la fel ca şi obiceiul „deschiderii cărţii” – cunoscută superstiţie păgână din rândul credincioşilor creduli. Doar o bună „igienă” duhovnicească sub îndrumarea Bisericii şi a duhovnicului poate garanta autenticitatea acestor semne de care atât de uşor putem fi înşelaţi.

Momentul botezului a fost înălţătoarea noapte de Paşte, 24 aprilie 387 în compania fiului Adeodatus şi a prietenului Alypius. În primele veacuri botezarea maturilor era praxis curent, însuşi Sfântul Ambrozie primind astfel botezul, ca şi Sfântul Constantin cel Mare şi cei trei dascăli şi ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan. Dar de aici şi până la practicile anabaptiştilor şi baptiştilor de astăzi este o cale lungă şi încheiată.

Bucuria botezului i-a fost umbrită de moartea mamei sale. Sfânta Monica a avut fericirea de a vedea în timpul vieţii convertirea rând pe rând a soţului, fiului şi a nepotului, câştigaţi de creştinism din păgânătate, desigur că şi prin rugăciunile evlavia şi râvna ei. Aici se opreşte cronologic firul Mărturisirilor scrise între 397-401.

Revenind la afirmaţia ce dă titlu acestui mic studiu, vom găsi temeiul ei în cartea II 3-5, şi anume: cartea a fost scrisă nu pentru Dumnezeu Care citeşte inimile şi cugetele şi Care ştie după număr perii capului nostru, ci spre zidirea sufletească a aproapelui, a celor ce, în situaţii asemănătoare pot găsi aici un sprijin şi o îndrumare. Este cazul din plin şi în zilele noastre în care deruta sufletească a fost deja semănată în cei ce au dus sau mai duc o viaţă necreştină inundată de ateism şi înclinată spre o religiozitate păgână.

Introducerea cărţii I 1 (1) prezintă raportul unanim valabil în timp şi spaţiu: „Quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiscat in te” – Căci ne-ai făcut pe noi după Tine şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine.”

Cartea II 8 (15) ne pune în faţă problema actualizată de Consiliul Europei şi alte instituţii de acest gen, a drepturilor „minorităţilor sexuale”: „Aşadar faptele urâte care sunt contra firii în orice loc şi totdeauna trebuie mustrate şi pedepsite (subl. ns.), aşa cum au fost cele ale sodomiţilor, fapte care dacă ar fi făcute de toate neamurile, ar fi puse de legea dumnezeiască sub învinuirea aceluiaşi păcat. În adevăr este călcată însăşi societatea care pentru noi trebuie să existe cu Dumnezeu, atunci când aceeaşi natură, al cărei autor este El se pângăreşte prin destrăbălare.” Păcatul acesta este păcat strigător la cer şi nici un liberalism sau vreo „toleranţă” nu vor putea nega caracterul antisocial şi antinatural al sodomiei. Înfierarea ei la toate nivelele îşi găseşte justificarea scripturistică şi patristică.

Tot în partea a I-a, cartea III 12 (21) vedem disperarea cu care apelează mama Monica la preoţi şi episcop pentru îndreptarea fiului său. Cu tact bisericesc arhiereul recomandă răbdarea şi stăruinţa în rugăciuni. Mamele din zilele noastre au de făcut asemenea Monicăi: să nu-şi piardă nădejdea şi să stăruie la rugăciune, post şi milostenii. În anumite momente dialogul direct nu dă roadele aşteptate, tânărul(a) se încăpăţânează în rătăcire şi răzvrătire neascultând nici de părinţii trupeşti, nici de cei duhovniceşti. Dar până în sfârşit lacrimile mamei au biruit.

Altă problemă comună a timpului de atunci şi de acum, cu mici adaptări la contextul social-istoric concret, este cea a ereziilor. Curentele care de-a lungul istoriei s-au intitulat „noi” sau „neo”, cum avem astăzi neo-protestantismul sau noua eră (new age) se dovedesc la o examinare mai atentă reluarea unor erezii condamnate cu multe secole în urmă. „Nimic nu e nou sub soare” fără de numai Învierea Domnului. Aceste erezii fiind stârpite pe moment şi dispărând un timp, apar ca neghina din pildă şi trec drept noutăţi în ochii celor ignoranţi. Astăzi dinspre focarul ereziilor de tot felul, spaţiul euro-atlantic, se lansează la modă dragostea pentru natură, apărarea dreptului animalelor şi exagerările naturiste. Se aude tot mai des de „mama natură”, sau „mama pământul” şi nu Tatăl cel ceresc, adică se adoră creatura în locul Creatorului. Organizaţii paramasonice ca Greenpeace şi partidele „verzi” ecologiste violează bunul simţ şi contestă stăpânirea omului asupra naturii. Rădăcinile acestei atitudini se găsesc în panteismul de tip hindus şi în învăţăturile metempsihozei şi metemsomatozei, şi iată în cartea III 10 (18) efectele acestor învăţături asiatice asupra tânărului Augustin: „Şi am crezut sărmanul că o mai mare milă trebuie acordată fructelor pământului decât oamenilor pentru care se produceau.” Atitudinea anticreştină sau cel puţin eretică a ecologiştilor iese la iveală fără tăgadă.

Învăţăturile ziditoare ale Mărturisirilor nu se limitează doar la aspectele social-morale arătate până acum, ci ele dau răspunsuri şi în domenii cum ar fi acela al esteticii, şi anume raportul dintre formă şi fond. Ne amintim de discuţiile de la sfârşitul secolului trecut şi ne mirăm de sterilitatea şi inutilitatea lor, de acei intelectuali şi esteticieni „culţi” care au omis cu siguranţă pasajul din V 6 (10): „Eu învăţasem chiar de la Tine că ceva nu trebuie numit adevăr prin faptul că se exprimă cu elocinţă, nici fals, fiindcă semnele buzelor sunt fără artă; nici nu este adevărat prin faptul că se exprimă în stil neşlefuit, dar nici fals, prin faptul că vorbirea este strălucită…”. Iată cât de limpede este exprimată independenţa celor două categorii” Dacă ne amintim acum de dictonul antic „mens sana in corpore sano” să nu uităm că era vorba de un deziderat. În termeni creştini duhul sănătos poate sălăşlui în trupul vătămat (vezi Sf. Apostol Pavel, Sf. Vasile cel Mare şi alţii) şi să-l mântuiască, dar invers nu se poate nicidecum. Căci Mântuitorul a spus că mai bine în rai plin de beteşuguri trupeşti – care vor fi împlinite la învierea cea de obşte – decât cu trupul întreg, sănătos şi voinic în focul iadului. Prin urmare fondul (conţinutul) sfinţeşte forma şi nu vice-versa.

Cartea VI 5 (7) ne oferă credincioşilor şi preoţilor de astăzi argumente sănătoase şi de bun simţ pentru combaterea necredinţei în Dumnezeu a semenilor noştri secularizaţi, agnostici sau chiar atei. La acuzaţiile lor asupra credinţei „oarbe” sau a afirmaţiei „crede şi nu cerceta”⁶ (lăsând la o parte faptul că această afirmaţie nu se găseşte în Scriptură cum se afirmă de obicei după „învăţământul politic cetire”, ci la Sf. Ioan Gură de Aur: „Aceasta o credem dar cum e, nu iscodim.”), replica o găsim la Fericitul Augustin: „… când mă gândesc cât de multe lucruri credeam pe care nu le văzusem şi nici nu fusesem martor când se petreceau… care, dacă nu ar fi crezute nu am face chiar nimic în această viaţă… m-ai convins că nu aceia care cred în Cărţile Tale, ci cei care nu cred trebuie învinuiţi.”. „Aşadar cum eram neputincioşi să aflăm cu raţiunea limpede adevărul, şi de aceea aveam nevoie de autoritatea Sfintelor Scripturi, începusem deja să cred că Tu nu ai fi acordat în nici un mod o autoritate atât de mare acelei Scripturi pe toate regiunile pământului dacă nu ai fi voit ca prin ea să Ţi se creadă Ţie şi prin ea să fii căutat.”

La VI 12 (22) se revine la aspectul de „rob al plăcerii” – libidinis servus – pe care îl mărturiseşte posterităţii fericitul. Prea bine îl înţelegem în vremile de azi supra-saturate de mesaje erotice din toate părţile: filme, teatre, ziare, reviste şi casete porno, reclame, discoteci, muzică, ba chiar în ultima vreme computerul personal (prin internet) şi telefonul (liniile erotice)! Toate acestea sunt mijloacele prin care acţionează „statul magic”⁷. ,,…legat de boala trupului, cu o distrugătoare dulceaţă îmi târam lanţul şi mă ţineam să-l dezleg, ca şi când aş fi fost lovit de o rană respingeam vorbele celui care mă sfătuia de bine ca şi mâna celui ce voia să mă deslege… dar <<Sfatul Tău rămâne în veac>>. Din acest sfat Tu luai în râs ale noastre şi ne pregăteai pe ale Tale, având să ne dai nouă <<hrană la vreme>> şi să deschizi mâna şi să saturi sufletele noastre de binecuvântare.” Scăparea din robia cărnii este o viaţă trăită după învăţăturile creştine.

Una din învăţăturile rătăcite ce se răspândeşte prin materialele editate de fundaţia Silva Mind Control şi anume Teachers of God, este negarea pocăinţei şi a mâniei asupra sinelui, susţinându-se autoiertarea, căci se zice cu vicleşug: „Dacă pe tine nu te poţi ierta, cum îi vei ierta oare pe ceilalţi?”. Noţiunea de păcat, fie el de moarte, împotriva Duhului Sfânt sau strigător la cer nu este primită de aceşti psihologi, falşi „învăţători” ce resping dogmele Bisericii ortodoxe (care este totodată şi catolică şi ecumenică) despre pocăinţă, mântuire, viaţă veşnică în rai sau în iad (chiar dacă acestea sunt privite ca nişte stări!). Acestora li s-a răspuns deja în cartea IX 4 (10): „… fiindcă nu altă natură a neamului întunericului păcătuia în mine, cum zic aceia care nu se mânie pe ei înşişi şi <<adună pentru ei înşişi mânie în ziua mâniei şi descoperirii dreptei Tale judecăţi!>>.”

În cartea IX la 7 (15) găsim şi o preţioasă mărturie a priorităţii cântărilor psaltice în părţile orientale ale imperiului. Sfântul Ambrozie este cunoscut ca fiind creatorul cântărilor psaltice antifonale în apus. Dar iată mărturia ucenicului său şi Părinte bisericesc latin: „Atunci s-a instituit obiceiul ca să se cânte imnuri şi psalmi după obiceiul părţilor din Răsărit… iar de atunci au fost păstrate până astăzi de multe şi de aproape toate comunităţile Tale din celelalte părţi ale pământului.”

În ceea ce priveşte viaţa de familie cu raporturile dintre soţi, sau dintre soacră şi noră, lucruri aparent neînsemnate din punct de vedere teologic, dar extrem de importante în întreţinerea armoniei „celulei societăţii” ce este totodată prin taina cununiei o micro biserică, Fericitul Augustin ne prezintă în cartea IX 9 (19-20) portretul cu adevărat model al Sfintei Monica, mamă soţie şi noră exemplară: „Dar ea ştia să nu se opună soţului ei când era mânios, nu numai cu fapta, dar nici cu vorba… A învins pe soacra sa – care la început era mâniată contra ei de şoaptele unor sclave rele – a învins-o prin gesturi respectuoase, stăruind în îngăduinţă şi blândeţe.” Iată într-adevăr atitudinea vrednică de urmat şi pentru soţiile şi mamele creştine de astăzi. Şi iarăşi să luăm aminte la rugăciunea plină de recunoştinţă pe care o înalţă fericitul la sfârşitul cărţii IX pentru părinţii săi: „… să-şi amintească la altarul Tău Doamne de Monica, serva Ta, cu Patricius, odinioară soţul ei, prin al căror trup m-ai adus pe mine în această viaţă, în ce mod, nu ştiu.” Aceste cuvinte pătrunse de o mare dragoste filială vin să contrazică opinia după care Augustin a considerat păcatul originar ca fiind de natură sexuală, antrenând după el acea viziune negativă asupra relaţiilor trupeşti preluată de biserica apuseană. Poporul român păstrează cu sfinţenie rânduiala parastaselor ce s-au făcut, se fac şi se vor face întru pomenirea sufletelor părinţilor şi fraţilor noştri adormiţi ce odihnesc aici şi pretutindeni.

Partea a II-a, cartea X 6 (9) ne dă o admirabilă definiţie de teologie negativă a lui Dumnezeu. Orice urmă de materialism sau panteism este spulberată cu tărie: „Am întrebat adierile care suflă şi a zis tot aerul cu locuitori săi: <<Se înşeală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu>>… Am întrebat toată zidirea lumii despre Dumnezeul meu şi mi-a răspuns: <<Nu sunt eu, ci El m-a făcut>>.” Dar iată că această zdrobitoare mărturisire pe care s-a clădit teologia apuseană timp de secole a ajuns să fie contestată tot acolo, mai întâi prin tezele şcolii de la Chartres care identificau pe Duhul Sfânt cu sufletul lumii, trecând prin panteismul Renaşterii şi al lui Spinoza la cel al romanticilor, pentru ca să eşueze lamentabil în materialismul empiric al lui Feuerbach sau cel „ştiinţific” al lui Marx. Consecinţele nenorocite ale acestor speculaţii le-am trăit timp de 40 de cu sechelele lor ce se mai simt ici şi colo în reflexe îmbătrânite, uneori chiar şi la cei tineri.

Privirea fericitului se ascute cu fiecare capitol pătrunzând – în căutarea lui Dumnezeu – în tainiţele sufletului omenesc. Şi aici ne putem recunoaşte, cel puţin în anumite momente, ca fiind vizaţi de următoarele rânduri: „Dar de ce <<adevărul produce ură>> (Ioan I, 5; XII, 35)?… duşman li s-a făcut oamenilor omul Tău care predică adevărul… (Ei) Iubesc adevărul când luminează, dar îl urăsc când acuză. Căci, deoarece nu vor să fie înşelaţi, dar vor să înşele, îl iubesc când se arată el însuşi dar îl urăsc când îi arată pe ei înşişi.”

Cele scrise la capitolul 31 (46) ne sunt de mare întărire sufletească în perioadele de post. Slăbiciunile noastre pot fi mai mari sau mai mici, dar în nici un caz nu se poate invoca „Nu ceea ce intră în gură strică pe om” aşa cum se obişnuieşte, scos din context. Fericitul Augustin mărturiseşte – aşa cum a făcut-o pe parcursul acestei exemplare lucrări – : „Eu nu mă tem de necurăţia mâncării, ci de necurăţia poftei.” Şi mai departe (47): Pus în faţa acestor ispitiri, eu zilnic port luptă contra dorinţei de a mânca şi a bea. Căci nu pot să o tai odată şi pe urmă să nu mă mai ating, aşa cum am putut cu privire la împreunarea trupească.”

Ispitele ne vin după cum se ştie prin cele cinci simţuri. În privinţa auzului găsim la capitolul 23 (50) o referire foarte importantă cu privire la muzica bisericească: „… şi mi se pare mai sigur ceea ce mi s-a spus de Atanasie, episcopul Alexandriei, care făcea ca cititorul psalmului să cânte cu o moderată mlădiere a vocii, încât să pară că mai mult citeşte decât cântă… sunt înclinat – fără să exprim o părere asupra căreia nu se poate reveni (subl. ns.) – să aprob obiceiul de a se cânta în Biserică, pentru ca, prin desfătarea urechilor, sufletul, prea slab încă, să se ridice la simţământul evlaviei. Totuşi, când mi se întâmplă ca să mă mişte mai mult cântecul decât ceea ce se cântă, mărturisesc că păcătuiesc, meritând pedeapsă, şi atunci aş prefera să nu aud pe cel care cântă.” Este şi ceea ce a preferat Jean Calvin (fr. Chauvin, de unde vine şi şovinismul, lucru prea puţin cunoscut!), scoţând drept urmare muzica din cultul reformat. Este o atitudine „muzicoclastă”, tipică de altfel pentru iconoclasmul protestant şi reformat din secolul al XVII-lea. În zilele noastre însă se petrece în apus un fenomen de reintroducere a icoanelor ortodoxe (de obicei ruseşti), un prim pas necesar dar nu şi suficient de întoarcere la Biserica cea „una sfântă, catolicească (καθολικη) şi apostolească”.

În anii ‘90 a apărut pe standurile de cărţi o adevărată avalanşă de cărţi ezoterice şi oculte, de neimaginat în ani de dinainte. Nici cei mai îndrăzneţi si optimişti „căutători” nu aveau acces (fie şi prin copiile xerox pirat, samisdat) la ceea ce se poate procura azi în materie de yoga, astrologie, tantra, numerologie, magie, divinaţie, teosofie, antroposofie, SF, paranormal, parapsihologie, franc-masonerie, gnosticism, într-un cuvânt acel „ghiveci” spiritualist numit new age. Paragraful (50) tratează problema acestui fel de rătăciri: „Aici se adaugă altă formă a ispitirii, cu mult mai periculoasă. Căci… mai există în suflet o altă plăcere deşartă şi curioasă îmbrăcată cu numele de cunoaştere şi de ştiinţă, o plăcere nu a desfătării în trup, ci a experimentării prin trup. Aceasta fiindcă se află în dorinţa de a cunoaşte, iar ochii sunt cei dintâi în a cunoaşte prin simţuri, a fost numită pe drept cuvânt <<pofta ochilor>> (Ioan II, 16) căci în chip natural, ochilor le revine vederea.” Această atitudine se întâlneşte printre alţii la gnosticul modern Rudolf Steiner⁸, creatorul antroposofiei, exprimată în 1890 la Weimar. Luând contact cu activitatea lui Nietsche, Steiner a dezvoltat ideea potrivit căreia drumul omenirii către cele spirituale trebuie să treacă prin observarea şi experimentarea lor, ca şi cum acestea ar fi ceva ce se află în lumea sensibilă şi nu în spatele ei. Ce-i drept Steiner a descris în lucrarea sa Cum dobândim cunoaşterea lumilor superioare dezvoltarea şi antrenarea unor organe de simţ suprasensibile numite chakre⁹ cu ajutorul cărora se puteau percepe în planurile eteric şi astral. Această concepţie cade (chiar şi fără să vrea) în pericolul monismului panteist. Teologul protestant suedez Hjalmar Sundén a surprins în mod clar eroarea lui Steiner şi a celor ca el, eroare tipică de manifestare a „poftei ochilor”: „El (Steiner) a crezut că a scrutat cu ajutorul organelor sale oculte <<memoria ancestrală cosmică >> sau că a citit în cronica Akasha¹⁰, ceea ce este acelaşi lucru. Dar ceea ce el <<a scrutat >> şi <<a citit >> erau sinteze curioase din ceea ce el însuşi a citit în cărţi accesibile tuturora.”¹¹ Prin aceşti „ochi” de călăuză oarbă ce-i duce şi pe alţii în prăpastie au venit toate inepţiile şi himerele cu care suntem (şi vom fi în mod progresiv) inundaţi ca o alternativă modernă a ereziilor din vechime. Deşertăciunea lor este evidentă, însă ea trebuieşte revelată şi celor mulţi naivi, neştiutori, curioşi şi uşuratici ce se amăgesc cu uşurinţă.

Afirmaţiile lui Ioan P. Culianu (ce a practicat la rândul său ocultismul, magia şi chiar drogurile!) cu privire la „statul magic”, reprezentat la maximum de S.U.A. cu acea „uzină de vise” – Hollywood (ce fel de „holly” este această pădure se vede lesne după ce te afunzi şi rătăceşti în ea!) – se adeveresc patristic în capitolul 35 (55): „Din acest morb al poftei de spectacole se pun în lumină anumite miracole. De aici se purcede la scrutarea lucrurilor ascunse ale naturii care este exterioară nouă, a căror cunoaştere nu foloseşte la nimic, şi oamenii nu doresc altceva decât faptul de a şti. De aici purcede ceea ce se caută din acelaşi scop al ştiinţei perverse prin artele magice.” Cum acţionează „statul magic”? Simplu, bazându-se chiar pe acel morb arătat de Fericitul Augustin şi satisfăcând variatele înclinaţii de la ocultism, ştiinţă, SF, aventuri, thriller, erotism până la pornografie. Dar oare de s-ar nimici Hollywood-ul din temelii s-ar rezolva situaţia? Desigur că ar dispărea un mare focar de infecţie sufletească, dar cauza nu acolo rezidă ci în voinţa liberă înclinată spre păcat. Nimicindu-se Hollywood-ul ar apărea în mod sigur peste un timp altceva poate chiar mai îndrăcit, continuând lucrarea magică. Hollywood-ul trebuie nimicit mai întâi în noi înşine prin despătimire cu ajutorul lui Dumnezeu şi a dreptei învăţături creştine. Este exact ceea ce a făcut Fericitul după cum relatează în (56).

Cărţile XI-XII ne prezintă o adevărată filosofie creştină adâncă în care se abordează problemele covârşitoare ale Sfintei Treimi, ale creaţiei, ale spaţiului şi timpului. Printr-o logică impecabilă, prin analogii şi comparaţii cu reprezentările temporale omeneşti, Fericitul Augustin ne convinge că la Dumnezeu nu există trecut, prezent şi viitor, ci că acestea coexistă şi sunt create de Dumnezeu din nimic. Întrucât mintea noastră nu poate concepe nimic atemporal şi aspaţial, adică nemărginitul şi veşnicul, vom înţelege aceste noţiuni numai prin credinţă.

Concepţiile materialiste antice (cât şi cele moderne, în fapt o reactualizare a lor) sunt dărâmate şi în XII 29 (40) luându-se cu un fin simţ didactic (să ne amintim că înainte de a fi episcop Fericitul Augustin fusese un strălucit profesor de retorică) un exemplu din lumea sonoră a muzicii: „Dar la cântec lucrurile nu se petrec aşa, căci atunci când se cântă se aude sunetul cântecului, dar nu sună mai întâi inform şi pe urmă se formează un cântec… căci nu sunetul este făcătorul cântecului, ci stă la baza sufletului care cântă din corp, din care se face cântecul… căci sunetul nu este mai presus de cântec, deoarece cântecul nu este numai sunet, ci sunet înzestrat cu o formă… pentru că nu se formează cântecul ca să fie sunetul, ci sunetul se formează ca să fie cântecul.” Rezultă implicit prin analogie că materia informă precede cele formate, dar că ea însăşi a fost făcută de Creatorul etern din nimic.

Eventualele încercări de panteism sunt pulverizate în cartea XIII 4 (5) când se reia versetul din Cartea Facerii I, 2: „căci Duhul Tău cel bun se purta peste ape, dar nu se purta peste ele ca şi când S-ar fi odihnit în ele.” Orice identificare de tip monist panteist, hindus, romantic sau modern (new age) este exclusă. Duhul Sfânt era deasupra apelor şi nicidecum deofiinţă cu ele. De asemenea iudaismul împietrit în monoteismul antitrinitar este zdrobit în însăşi temelia sa (Cartea întâi a lui Moise – Facerea) de felul în care Fericitul Augustin surprinde prezenţa Sfintei Treimi chiar în primele versete: ,,Şi înţelegem deja pe Tatăl în cuvântul Dumnezeu¹², Care le-a făcut pe acestea, şi pe Fiul în cuvântul început în Care a făcut acestea… şi iată «Duhul Tău Se purta peste ape»”

Între concepţiile aşa-zisei ,,ere noi” (new age) s-a strecurat o tendinţă panteistă în doctrinele ecologice ale organizaţiilor internaţionale sub egida ,,Greenpeace”. Precum am mai subliniat înainte la cartea III 10 (18) acestea neagă omului valoarea de cunună a creaţiei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, socotindu-l una cu natura, în rând cu animalele sau chiar cu vegetalele. Este potrivit să le aducem în replică cele spuse în cartea XIII 23 (33): ,,Iar faptul că le judecă pe toate, aceasta înseamnă că are putere asupra peştilor mării şi zburătoarelor cerului şi asupra tuturor turmelor şi fiarelor şi asupra întregului pământ şi tuturor târâtoarelor de pe pământ. Căci acest lucru îl face prin puterea minţii, prin care înţelege cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu (1 Corinteni II, 14). În alt fel, ,,omul în cinste fiind pus, nu a priceput şi a fost comparat cu animalele de povară, care nu au simţ şi s-a făcut asemenea lor.”

Evidenţierea aspectelor ziditoare din această capodoperă rămâne desigur deschisă după cum va rezona fiecare suflet credincios, cleric sau mirean. Precum s-a văzut, procedeul aducerii în actualitate a diferitelor situaţii se dovedeşte a fi cursiv şi firesc, la îndemâna fiecăruia. Şi anume a celor dispuşi spre scrutarea hotărâtă a propriului suflet, fără menajamente şi justificări. Fericitul Augustin este venerat şi în Biserica Ortodoxă, iar scăderile şi ereziile sale se datorează în mare măsură structurii sale speculative. În filosofia autonomă hairesis nu înseamnă decât opinie, preferinţă, părere şi nu are nici o conotaţie negativă, ba am putea spune că dimpotrivă, este semnul originalităţii creatoare. În teologia teonomă însă, erezia este doar negativă şi periculoasă. De aceea cei ce s-au hazardat în speculaţii şi au raţionalizat tainele au căzut în erezii condamnate de Biserică. Fericitul a riscat în acest fel, conjuncturile istorice şi culturale i-au fost prielnice, el nefiind condamnat de vreun sinod, excepţie făcând, întrucâtva părinţii ortodocşi semipelagieni. Ceea ce îl înalţă pe Fericitul Augustin deasupra restului filosofilor este tocmai capacitatea sa de a se mărturisi (Confessiones) şi de a retracta (Retractationes) erorile, atât cât i-a stat cu putinţă. ,,În concluzia sa la cartea sa Despre Treime, el scria: ,,Doamne, Unule Dumnezeu, Dumnezeu Treime, orice aş fi spus în aceste cărţi care este de la Tine, fie încuviinţat de către cei ce sunt ai Tăi; iar de este ceva de la mine, fie-mi iertat atât de Tine, cât şi de cei ce sunt ai Tăi.”¹³

Bibliografie:

Fer. Augustin Confessiones (Mărturisiri), Ed. I.B.M. al B.O.R.

Bucureşti, 1994

P.S. Fotios, Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, Deisis, 1994

Rose, Serafim Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă,

Σοφια, Bucureşti, 2002

Pavel, Constantin Problema răului la Fericitul Augustin, Ed.

I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994

Culianu, I.P. Eros şi magie în Renaştere, Nemira, 1994

Sundén, Hjalmar Rudolf Steiner, om antroposofi Stockholm 1962

---

1 Cei trei Sfinţi Părinţi apărătorii semipelagianismului, o doctrină antiaugustiniană din sudul Franţei între 429 şi 529. Ei se plasează între poziţiile extremiste ale lui Pelagius (liberul arbitru) şi a Fericitului Augustin (predestinarea şi concupiscenţa absolută). În ciuda ortodoxiei lor al doilea sinod local de la Orange (529) condus de Caesarius de Arles la instigarea papei Felix IV (526-530) a condamnat semi-pelagianismul. Condamnarea a fost aprobată de papa Bonifaciu II, succesorul papei Felix. De la această dată semi-pelagianismul a fost declarat erezie în biserica romano catolică. Să reţinem că acest sinod local nu a fost niciodată recunoscut în răsărit, iar termenul însuşi de ,,semi-pelagianism” este cel puţin neinspirat.
2 P.S. Fotios, Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, Deisis, 1994 p. 83

3 Serafim Rose, Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă, Σοφια, Bucureşti, 2002, p. 80
4 Vezi şi Pr. Dan Bădulescu Astrologia lui Dumnezeu şi astrologia omului, http://www.scribd.com/doc/11465147/Astrologia-lui-Dumnezeu-i-astrologia-omului
5 Strict vegetarieni, fără ouă şi lactate
6 Vezi şi Pr. Dan Bădulescu „Crede şi nu cerceta” sau „cercetează şi nu crede”? http://www.scribd.com/doc/64707925/Crede-%C5%9Fi-nu-cerceta
7 I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Nemira, 1994
8 Născut la 27 febr. 1861, la Kraljevec, Austria, mort la 30 martie 1925 la Dornach, Elveţia. Savant de origine austriacă, editor şi fondator al antroposofiei, o mişcare bazată pe premiza existenţei unei lumi spirituale comprehensibilă gândirii pure, dar accesibilă numai celor mai înalte facultăţi ale cunoaşterii mentale. cf Enciclopedia Britannica CD 98.
9 Cu toate că Steiner a descris în repetate rânduri hinduismul şi în general ocultismul asiatic ca fiind ,,luciferice”, antroposofia sa este o sinteză de hinduism teosofic combinat cu scientism rozicrucianist rezultând un soi de evoluţionism spiritualist.
10 Cronica Akasha, în ocultism, un compendiu de înregistrări picturale, sau ,,memorii” a tuturor evenimentelor, acţiunilor, gândurilor şi sentimentelor care au avut loc de la începutul timpurilor. Se afirmă că acestea sunt înregistrate în Akasha, lumina astrală, ce este descrisă de către spiritişti ca un eter fluid ce se află dincolo de domeniul accesibil simţurilor omeneşti. Înregistrările akashice sunt totuşi accesibile anumitor indivizi aleşi, de ex. un medium spiritist ce conduce o şedinţă de spiritism. Se susţine că Akasha transmite unde de voinţă şi putere omenească, gândire, sentimente şi imaginaţie şi este un rezervor de putere ocultă, un ocean de inconştienţă la care sunt legate toate cele existente, făcând prin aceasta posibilă profeţia şi clairvoaianţa. cf Enciclopedia Britannica CD 98
11 Hjalmar Sundén, Rudolf Steiner, om antroposofi Stockholm 1962, p. 231
12 Fericitul Augustin are în vedere versiunea latină Vulgata. Deja în originalul ebraic întâlnim pluralul Elohim. Interpretarea rabinică consideră că prin Elohim se înţeleg îngerii.
13 Serafim Rose, Locul Fericitului Augustin…, p. 81

1. Cei trei Sfinţi Părinţi apărătorii semipelagianismului, o doctrină antiaugustiniană din sudul Franţei între 429 şi 529. Ei se plasează între poziţiile extremiste ale lui Pelagius (liberul arbitru) şi a Fericitului Augustin (predestinarea şi concupiscenţa absolută). În ciuda ortodoxiei lor al doilea sinod local de la Orange (529) condus de Caesarius de Arles la instigarea papei Felix IV (526-530) a condamnat semi-pelagianismul. Condamnarea a fost aprobată de papa Bonifaciu II, succesorul papei Felix. De la această dată semi-pelagianismul a fost declarat erezie în biserica romano catolică. Să reţinem că acest sinod local nu a fost niciodată recunoscut în răsărit, iar termenul însuşi de ,,semi-pelagianism” este cel puţin neinspirat.
2. P.S. Fotios, Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, Deisis, 1994 p. 83
3. Serafim Rose, Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă, Σοφια, Bucureşti, 2002, p. 80
4. Vezi şi Pr. Dan Bădulescu Astrologia lui Dumnezeu şi astrologia omului, http://www.scribd.com/doc/11465147/Astrologia-lui-Dumnezeu-i-astrologia-omului
5. Strict vegetarieni, fără ouă şi lactate
6. Vezi şi Pr. Dan Bădulescu „Crede şi nu cerceta” sau „cercetează şi nu crede”? http://www.scribd.com/doc/64707925/Crede-%C5%9Fi-nu-cerceta
7. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Nemira, 1994
8. Născut la 27 febr. 1861, la Kraljevec, Austria, mort la 30 martie 1925 la Dornach, Elveţia. Savant de origine austriacă, editor şi fondator al antroposofiei, o mişcare bazată pe premiza existenţei unei lumi spirituale comprehensibilă gândirii pure, dar accesibilă numai celor mai înalte facultăţi ale cunoaşterii mentale. cf Enciclopedia Britannica CD 98.
9. Cu toate că Steiner a descris în repetate rânduri hinduismul şi în general ocultismul asiatic ca fiind ,,luciferice”, antroposofia sa este o sinteză de hinduism teosofic combinat cu scientism rozicrucianist rezultând un soi de evoluţionism spiritualist.
10. Cronica Akasha, în ocultism, un compendiu de înregistrări picturale, sau ,,memorii” a tuturor evenimentelor, acţiunilor, gândurilor şi sentimentelor care au avut loc de la începutul timpurilor. Se afirmă că acestea sunt înregistrate în Akasha, lumina astrală, ce este descrisă de către spiritişti ca un eter fluid ce se află dincolo de domeniul accesibil simţurilor omeneşti. Înregistrările akashice sunt totuşi accesibile anumitor indivizi aleşi, de ex. un medium spiritist ce conduce o şedinţă de spiritism. Se susţine că Akasha transmite unde de voinţă şi putere omenească, gândire, sentimente şi imaginaţie şi este un rezervor de putere ocultă, un ocean de inconştienţă la care sunt legate toate cele existente, făcând prin aceasta posibilă profeţia şi clairvoaianţa. cf Enciclopedia Britannica CD 98
11. Hjalmar Sundén, Rudolf Steiner, om antroposofi Stockholm 1962, p. 231
12. Fericitul Augustin are în vedere versiunea latină Vulgata. Deja în originalul ebraic întâlnim pluralul Elohim. Interpretarea rabinică consideră că prin Elohim se înţeleg îngerii.
13. Serafim Rose, Locul Fericitului Augustin…, p. 81