Şi noi să ne rugăm pentru poporul român

 

 

Şi noi să ne rugăm pentru poporul român^[1]

 

Cuvintele Sfintei Scripturi fiind inspirate de Duhul Sfânt depăşesc graniţele timpului şi spaţiului actual, tridimensional şi istoric, plasându-se în eternitatea eshatonului. De aceea momente ale Vechiului Testament ca de exemplu cel cu Iov sau cel cu cei trei tineri din cuptor pot constitui cu uşurinţă modele de analogie cu situaţia noastră (a românilor) actuală. După 4 ani de la revoluţia din decembrie ’89, situaţia se prezintă aşa cum o cunoaştem, departe de visele pe care şi le făceau cei tineri şi mai puţin tineri, cei de acasă şi cei de peste hotare.

Nu vom intra, pentru economia articolului în detaliile istoriei cu cei trei tineri,  cei ce nu o cunosc încă o pot găsi în Sfânta Scriptură la proorocul Daniel. În treacăt fie spus, nădăjduim că la ora asta nici o familie de român demnă de acest nume nu duce lipsă în casă de Cartea Cărţilor, pe lângă care se cuvine a nu lipsi cărticica de rugăciuni, Psaltirea şi dacă e posibil şi Ceaslovul. Ele nu constituie un lux, nici ca preţ, iar analfabetismul biblic reprezintă o tară veche care ar trebui vindecată imediat pentru cei ce au studii medii dacă nu chiar superioare. Am ales cu bună ştiinţă pe cei trei tineri, întrucât este o situaţie tipică a exilului, cei trei fiind evrei aflaţi în robia babiloneană (Anania, Misael şi Azaria).

Sursa de inspiraţie pentru rândurile de faţă este Cântarea a 7-a a Canonului Utreniei din Postul Mare şi se găseşte tipărită la sfârşitul Psaltirii sub numele de Cântările lui Moise:

     „1. Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preamărit este numele Tău în veci.

2. Că drept eşti Tu în toate câte ne-ai făcut nouă.
3. Şi toate lucrurile Tale sunt adevărate, şi drepte căile Tale, şi toate judecăţile Tale adevărate.
4. Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră şi asupra celei sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul;
5. Că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre;
6. Că am greşit şi fărădelege am făcut, îndepărtându-ne de la Tine.

………………………………………………

9. Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri, oameni fără lege şi cei mai răi dintre nelegiuiţi, unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ. ………………………………………………
10. Căci, Doamne, ne-am împuţinat mai mult decât toate popoarele, şi suntem umiliţi astăzi în tot pământul, pentru păcatele noastre. ………………………………………………
11. Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine.

………………………………………………

17. Şi acum urmăm Ţie cu toată inima, şi ne temem de tine, şi căutăm faţa Ta.
18. Să nu ne ruşinezi pe noi ci fă cu noi după mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale. ………………………………………………
19. Izbăveşte-ne pe noi cu puterea minunilor Tale şi dă slavă numelui Tău Doamne!
20. Să se ruşineze toţi cei ce fac rău robilor Tăi; să se ruşineze de toată puterea Ta, şi tăria lor să se sfarme!
21. Să ştie că Tu eşti Domn, Dumnezeu singur şi slăvit peste toată lumea!”

Urmarea a fost scoaterea minunată a celor trei tineri din cuptor şi arderea călăilor lor. Similitudinea este la fel de frapantă ca şi în cazul Iov. În opoziţie cu adevăratul diagnostic şi terapia prescrisă pe temei scripturistic, se aşteaptă ca aceste leacuri la bolile cronicizate în ultimii 7 ani ai organismului românesc să vină mai întâi din zona politicului, aşa cum se prezintă el astăzi în preajma alegerilor. În acest sens, tare ne temem că cerem din nou imposibilul acestor oameni, doctori incapabili de a se conduce şi vindeca pe ei înşişi, cu atât mai puţin să-i conducă şi pe alţii, fiind cel mai adesea acele călăuze oarbe ce îi târăsc în prăpastie şi pe ceilalţi. Perspectiva lor în care sunt formaţi şi, în mod inevitabil încadraţi, nu poate niciodată să ducă la o viziune catolică, adică unitară, deplină.[2] Dimpotrivă, ea duce în mod necesar la o percepţie parţială, adică sectară, la diviziune şi dezbinare. Este exact ceea ce se opune tendinţei unificatoare a Bisericii, ce nu a ţinut de la început seama de clase sociale şi ideologii, mesajul Evangheliei adresându-se deopotrivă tuturor, „de la vlădică până la opincă”.

O altă încercare, cel puţin la fel de păguboasă, dacă nu chiar mai dăunătoare prin efectele ei mai subtile, este aceea de a se găsi un liant al unirii ce trece dincolo de credinţă, şi anume cultura umanistă cu „binele, frumosul şi adevărul (dreptatea)”, continuare contemporană a iluminismului deist, importată din apus odată cu revoluţia din 1848. O parte a intelectualilor ce se reclamă, cu bună-credinţă sau din oportunism, de la caz la caz, anticomunişti, demască neo- şi cripto-comunismul cu faţă mai mult sau mai puţin umană, dar nu observă pe ce se sprijină atacul lor.

Păcatele poporului nostru pentru care suferă consecinţele resimţite în prezent ar putea fi socotite, lenea, visarea, invidia, hoţia. Nu zicem nu, dar dincolo de acestea cu caracter prea general uman, îndrăznim a atrage atenţia asupra unora ce decurg din acestea, păcate ale ultimilor 200 de ani, aderarea la sisteme ideologice specifice apusului, fără darul deosebirii duhurilor. Acestea au fost pe rând: iluminism, naţionalism democratic burghez paşoptist, franc-masonerie şi liberă cugetare, secularism, liberalism parlamentar, socialism, fascism, comunism iar în zilele noastre globalism. După prima perioadă de euforie în care lucrurile păreau a merge bine, au urmat fel de fel de reculuri, puse de obicei pe seama unor conjuncturi defavorabile.[3]

Revenind la „oile noastre”, să aducem la lumină două atitudini reflectate în cele două proverbe tipice şi arhicunoscute: „Capul plecat, sabia nu-l taie” şi „Fă-te frate cu dracul până treci lacul”. Proverbele în general fac parte din fondul sapienţial al fiecărui neam, dar la o cercetare mai atentă, parcă nu toate zicătorile au statut şi valoare egală. Prima, credem că exprimă, contrar acuzaţiei de laşitate mioritică, o atitudine eminamente creştină, având chiar temei scripturistic: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” (Matei XXVI, 52) Atitudinea opusă laşităţii este aici smerenia creştină, spre care îndeamnă pe cei ce au urechi de auzit, acest binecuvântat proverb.

Nu acelaşi lucru poate fi spus despre celălalt. Tactica aceasta pierzătoare este condamnată în Scriptură de însuşi Mântuitorul: „Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.” (Matei XVI, 25) Înţelesul duhovnicesc este tocmai zădărnicia supravieţuirii (biologice) cu orice preţ, chiar al înfrăţirii cu ne-fârtatul. Biserica nu a învăţat nicicând aşa ceva, dimpotrivă începând cu Sfântul Botez, au loc diferite exorcizări, întreita lepădare de Satana.

Un alt lucru gingaş ce se aude printre cei plecaţi în Occident, în special la cei mai în vârstă: sublinierea mulţumirii faţă de avantajele oferite pe aici ca ajutor social, pensie, ajutor de şomaj etc. Recunoştinţa este o virtute, ea trebuie desigur cultivată şi încurajată. Dar aici vicleanul Satana poate strecura ispita lui Esau: vânzarea dreptului de întâi născut pe un blid de linte. Sigur că foamea trebuie astâmpărată, dar păcatul l-a costat pe Esau scump de tot. Dar poate veţi întreba: „Care este acest drept de întâi născut pe care-l vindem noi (şi cui)?” Răspunsul e acesta: ortodoxia pe care o lepădăm noi, unii de dragul uşurelei credinţe protestante şi a vieţii comode! Ne facem astfel un dublu păcat: lepădarea treptată a credinţei străbune faţă de noi şi în al doilea rând păcat şi faţă de gazdele noastre! Cum aşa? veţi întreba poate din nou. Iată cum: oamenii de bun simţ din Occident (că slavă Domnului mai există şi aici) îşi dau seama de nimicnicia lor sufletească şi rătăcirea în care ajung orbii conduşi de alţi orbi şi caută disperaţi leacuri ca secte, new age şi altele. Important este sentimentul difuz ce se manifestă mai timid sau mai pregnant (mai ales în America de Nord) că adevărata credinţă creştină este cea ortodoxă. Aceasta implică pentru noi toţi ortodocşii din diaspora responsabilitatea de a ne comporta ortodox, fără a transforma aceasta în prozelitism de tip apusean, ci doar de a îndemna pe ceilalţi la întoarcerea la dreapta credinţă. Pentru aceasta avem modelul exemplar, de adevărată misiune ortodoxă al diasporei ruse din secolul XX, cu nume ca Sf. Ioan Maximovici, preoţi ca Arhimandritul Sofronie, Alexander Schmemann, laici ca Vladimir Lossky, şi mulţi alţii, ce au dus la convertirea unor occidentali îmbunătăţiţi cum sunt Episcopul Kallistos Ware[4] şi Ierom. Serafim Rose.

Cum vom putea însă noi să facem aceasta dacă în rândurile noastre mai auzim vorbindu-se de ideea că „toţi ne închinăm la acelaşi Dumnezeu”, de „tradiţionala sală de cafea”, de a începe slujba mai târziu şi de a o scurta după modelul de aici, şi altele. Nu de asemenea nimicuri au nevoie cei din Apus! La Faptele Apostolilor se spune despre ologul care cerea de pomană şi a fost miluit de Sf. Apostol Petru astfel: „Argint şi aur nu am; dar ceea ce am aceea îţi dau. În numele lui Iisus Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” (Fapte III, 6). Aşa ne vom manifesta recunoştinţa, dând din prinosul nostru celui olog în cele duhovniceşti, cât am fi noi de amărâţi material. Să ne rugăm deci la Dumnezeu să ne întărească în a duce la îndeplinire poruncile Lui ca să putem da o mână de ajutor şi celor ce se îneacă. Totodată să ne silim a umple marile lacune din catehizarea ce lasă mult de dorit chiar şi la cei cu părul alb, ce să mai vorbim de tineret! Secularizarea a început cu 100 de ani înainte de comunişti, aceştia doar au finalizat în mod logic acest proces. Să luăm aminte, şi Dumnezeu să ne ajute!

           Dan Bădulescu

_____________________________________________

[1] Apărut în „Vestitorul Ortodoxiei” 15 febr. 1994.

[2] Din grecescul kat’olou, universal, dar şi deplin! A nu se confunda cu romano-catolicismul, o ideologie printre altele. Catolicitatea este un atribut sine qua non al Bisericii. Nu există creştinism fără Biserică, Biserică fără catolicitate, catolicitate fără ortodoxie! Lanţul acesta simbolic (gr. sim-bolon, împreunare) este întrerupt doar de către vrăjmaşul lui Dumnezeu (Satana-el), diavolul (gr. dia-bolon, dezbinare, ca opus al simbolului).

[3] Românii fiind de felul lor un neam isteţ nu pot fi păcăliţi multă vreme. Mulţi îşi dau seama de pe acum ce „hram” poartă „binefăcătorii” euro-atlantici. Şi cum ar putea fi altfel, când încă avem proaspăt în urechi vuietul alarmelor aeriene şi al bombelor cu care au fost „firitisiţi” fraţii noştri sârbi? Pe această temă a curs destulă cerneală şi mai ales sânge, nu vom relua decât prin a spune că acela a fost un minunat prilej pentru arătarea unor caractere ce păreau campionii drepturilor omului. Măştile au căzut şi în spatele mormintelor frumos văruite pe dinafară au apărut viermii şi putregaiurile.

[4] Deşi cu anumite alunecări ecumeniste.