Un mare „antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul

„Şi fu dacă văzu Ahav pre Ilie, şi zise Ahav către Ilie: «Au tu eşti singur cela ce îndărătniceşti pre Israil?» Şi zise Ilie: «Nu îndărătnicesc eu pre Israil, ci numai tu şi casa tătâne-tău, când lăsaţi voi pre Domnul Dumnezeul vostru şi ai mers dinapoia vaalimilor!»” (3 Regi, XVIII,17-18)

Putem înţelege din pasajul de mai sus cum „antiecumeniştii” sunt acuzaţi de către conducerea „ecumenistă” a statului de faptul că, prin atitudinea lor, provoacă sminteală şi răzvrătire în popor împotriva autorităţilor. Astfel se creează un „duşman al poporului”, exact cum au procedat mai târziu revoluţionarii masoni francezi şi comuniştii răsăriteni. Acţiunea „răzvrătitului” antiecumenist ar duce la consecinţe economice dezastruoase pentru stat şi naţiune.

În realitate, vedem că astăzi ca şi ieri lucrurile stau exact invers: urgiile se abat asupra poporului tocmai datorită atitudinii de apostazie ecumenistă în care îi atrag conducătorii, sub pretextul „înfrăţirii”, al „reconcilierii”, al „păcii” umaniste, care să asigure bunăstarea şi fericirea pe pământ!

„Şi acum trimite şi adună tot Israilul către mine la muntele Carmelului şi pre prorocii lui Vaal şi pre prorocii ruşinilor şi pre proorocii desişurilor 400 mâncând masa Iezavelii”. Şi trimise Ahav la tot Israilul şi au strâns pre toţi prorocii la muntele Carmelului. Şi se apropie Ilie către toţi şi zise lor Ilie: «Până când voi veţi şchiopăta pre amândouă fluierele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeţi dinapoia Lui; iară de e Vaal acesta, mergeţi după el!» Şi nu răs­punse norodul cuvânt.” (3 Regi, XVIII,19-21)

A „şchiopăta pre amândouă fluierele” arată îndoiala în credinţă a dreptcredincioşilor (aici israeliţilor). În acest moment de derută duhovnicească ei nu sunt ancoraţi în nici una din cele două religii (confesiuni) antagonice: cea ortodoxă a lui Dumnezeu (aici mozaismul, iudaismul) şi cea eretică, eterodoxă (aici a lui Baal), ci umblă pe calea pierzătoare a „ecumenismului” sincretist. „Antiecumenistul” (aici proorocul) îi pune să aleagă tranşant una din ele, dar lipsa de credinţă a credincioşilor le paralizează opţiunea şi ei preferă să rămână în expectativă, să vadă „a cui e dreptatea”, şi chiar „cine e mai tare”.

„Şi zise Ilie către norod: «Eu am rămas proroc Domnului însumi; şi prorocii lui Vaal, 450 de oameni, şi prorocii desişului, 400.»” (3 Regi, XVIII, 22)

Scriptura ne înfăţişează ca înfricoşată pildă peste veacuri o situaţie limită când în poporul ortodox (aici israelitenii) credinţa ortodoxă are un singur reprezentant de seamă la vedere (vom vedea mai departe că mai existau în „catacombe”, adică ascunşi şi alţi autentici ortodocşi, ce nu erau cunoscuţi). Precedentul a existat şi s-a mai repetat în istoria Bisericii (vezi pe Sfântul Atanasie cel Mare sau pe Sfântul Maxim Mărturisitorul)

„Şi zise Ilie: «Râvnind am râvnit Domnului Atotţiitorului, căci au lăsat făgăduinţa Ta fiii lui Israil, jertfelnicele Tale le-au risipit şi pre proorocii Tăi i-au ucis cu sabie; şi-am rămas eu singur, şi cearcă sufletul meu ca să-l ia pre el»… «Şi vei lăsa în Israil 7 000 de oameni, toate genunchile carele n-au înduplecat genunchiul la Vaal şi toată gura care nu s-au închinat lui».” (3 Regi, XIX, 14, 18)

Întrucât – aşa cum se întâmplă adesea – argumentele duhovniceşti, teologice, raţionale, de bun simţ etc. nu mai sunt de nici un folos în înmuierea unor inimi împietrite şi destuparea unor urechi surde la adevăr, Sfântul Prooroc este nevoit să recurgă la constrângătoarea demonstraţie a unei puteri suprafireşti, adică la o minune a lui Dumnezeu care să arate fără drept de apel unde este dreptatea:

„«Dă-ne nouă dară 2 boi; şi aleagă-şi lor pre unul şi-l fărâme şi-l puie pre lemne şi foc nu puie deasupra; şi eu voi face pre boul celălalt şi foc nu voi pune deasupra. Şi strigaţi întru numele dumnezeilor voştri, şi eu voi chema întru numele Domnului Dumnezeului meu. Şi va fi Dumnezeu Carele va asculta cu foc, Acesta e Dumnezeu». Şi răspunse tot norodul şi ziseră: «Bun e cuvântul carele ai grăit!» Şi zise Ilie prorocilor ruşinii: «Alegeţi-vă pre un viţel şi faceţi întâi, căci mulţi sunteţi voi, şi chemaţi întru numele dumnezeului vostru; şi foc nu puneţi deasupra!»” (3 Regi, XVIII, 22-25)

Minunea aprinderii focului din Vechiul Testament poate avea ca echivalent Sfânta lumină (focul) ce se aprinde şi dovedeşte în fiecare an care este Paştele Ortodox, ea pogorându-se la rugăciunea ortodoxă a Patriarhului ortodox al Ierusalimului, la data Pascaliei ortodoxe. Ceilalţi reprezentanţi ai „marilor religii” sunt cu totul incapabili de această minune, deoarece Duhul Sfânt nu îi ascultă, întrucât ei nu Îl cheamă pe adevăratul Dumnezeu!

„Şi luară viţelul şi au făcut şi au chemat întru numele lui Vaal de dimineaţa până în amiazăzi şi ziseră: «Ascultă-ne pre noi, o, Vaal, ascultă-ne!» Şi nu era glas şi nu era ascultare. Şi alerga pre jertfelnicul carele au făcut. Şi să făcu amiazăzi şi-i batjocori pre ei Ilie thezviteanul şi zise: «Chemaţi cu glas mare, căci dumnezeu este; căci este grijă la el şi împreună nu când face trebi el sau nu când doarme el şi se va scula». Şi chema cu glas mare şi se tăia după obiceiul lor cu cuţite şi cu suliţe, până la vărsarea sângelui preste ei.” (3 Regi, XVIII, 26-28)

Proorocul lui Dumnezeu nu se împiedica în scrupulele „diplomatice” şi „umanitariste”, ci îi şfichiuia aşa cum se cuvine pe vrăjmaşii adevăratului Dumnezeu, făcând-i de ocară şi batjocură.

Scene de automutilare se întâlnesc şi la catolicii ce se flagelează sau se martelează, sau se rănesc cu cioburi. În Filipine s-a ajuns chiar şi la răstigniri reale pe cruce! Toate acestea trădează ritualuri ale unor oameni trupeşti a căror înţelegere duhovnicească este cu totul pierdută, practicile lor având, desigur, tot atât efect cât au avut şi cele de pe vremea Sfântului Ilie.

„Şi prorocea până au trecut înde seară; şi fu ca vremea de amiazăzi; şi prorociră până a se sui jertfa, şi nu era glas şi nu era ascultare; şi grăi Ilie Thezviteanul către prorocii supărărilor, zicând: «Mutaţi-vă de acum, şi eu voi face arderea mea cea de tot!»” (3 Regi, XVIII, 29)

În zilele noastre la vecernia Bisericii creştine, „jertfa de seară” este una nesângeroasă, este una duhovnicească, este laudă şi rugăciune. Dar la acel moment înfricoşat Duhul Sfânt a ales calea mâniei dumnezeieşti şi a zelului (râvnei).

„Arderea de tot” (gr. o`lokau,twma, ce a dat latinescul holocaust), era suprema jertfă în vechiul Testament adusă adevăratului Dumnezeu de către cinstitorii Săi. Iniţial ea era literalmente aşa, în acest caz era jertfit boul.

„Şi zise Ilie către norod: «Apropiaţi-vă către mine!» Şi se apropia tot norodul către el şi vindecă jertfelnicul Domnului, cel săpat. Şi luă Ilie 12 pietre, după numărul felurilor lui Israil, în ce chip au grăit Domnul către el, zicând: «Israil va fi numele tău!» Şi clădi pietrele în numele Domnului jertfelnic şi făcu mare încăpând două măsuri de sămânţă împrejurul jertfelnicului. Şi clădi despicăturile pre jertfelnicul care au făcut şi au zdrumicat ardere-de-tot şi au pus preste despicături şi grămădi preste jertfelnic şi zise: «Luaţi-mi 4 ciuturi de apă şi turnaţi preste arderea-de-tot şi preste despicături!» Şi au făcut aşa. Şi zise: «îndoit!» Şi îndoiră. Şi zise: «întreit!» Şi întreiră. Şi merse apa pre împrejurul jertfelnicului şi marea au umplutu-o de apă.” (3 Regi, XVIII, 30-35)

„Precum era vremea a se aduce jertfa, şi veni Ilie prorocul şi zise: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi a lui Israil, ascultă-mă astăzi cu foc, astăzi să cunoască tot norodul acesta că Tu eşti Domnul, Dum­nezeul lui Israil, şi eu robul Tău, şi pentru Tine am făcut lucrurile acestea! Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă cu foc şi să cunoască norodul acesta că Tu eşti Domnul Dumnezeu şi Tu ai întors inima norodului acestuia înapoi!» Şi căzu foc de la Domnul din cer şi mâncă arderea cea de tot şi despicăturile şi apa cea din mare, şi pietrele şi lutul au lins focul.” (3 Regi, XVIII, 36-39)

În biserică la vremea vecerniei se cântă despre arătarea „Luminii line”, dar atunci Dumnezeu a pogorât foc din cer înfricoşat, aşa cum pogoară şi Sfânta Lumină la Ierusalim spre întoarcerea unora şi întărirea în credinţă a ortodocşilor.

„Şi a văzut tot poporul şi a căzut pre faţa sa, şi a zis: “Adevărat Domnul este Dumnezeu, Domnul Acesta este Dumnezeu.” Şi a zis Ilie către popor: “Prindeţi pre proorocii lui Vaal, ca nici unul dintr-înşii să nu scape”, şi i-au prins pre dânşii, şi i-a dus Ilie la râul Kison şi i-a junghiat acolo.” (3 Regi XVIII 25-40)

„Şi povesti Ahaav către Iezavel, muierea lui, toate câte au făcut Ilie şi cum au ucis pre proroci cu sabia. Şi tri­mise Iezavel către Ilie şi zise: «Tu eşti Ilie şi eu Iezavel! Acestea să-mi facă mie dumnezeii şi acestea să-mi adaoge, că, într-acesta ceas, mâine, voi pune sufletul tău ca sufletul unuia dintru ei».” (3 Regi XIX 1-2)

Reacţiile şi acţiunile publice şi deschis „anti-ecumeniste”, după cum se vede, sunt resimţite din plin de autorităţi care iau măsuri. Dacă astăzi nu mai are loc „junghierea” fizică a „ecumeniştilor” şi ereticilor, „anti-ecumeniştii” sunt totuşi ameninţaţi cu o „junghiere” social-politică: ei sunt declaraţi „talibani, extremişti, fanatici, fundamentalişti, bizantini medievali” etc., „incorect politici” şi „duşmanii intereselor naţionale” pentru a fi compromişi în ochii opiniei publice. Dacă acest lucru nu este de ajuns, se poate trece la sancţiuni mai concrete: mustrare, suspendare, concediere, caterisire, persecuţie, defăimare, acuzaţie în consistoriu, internare în mânăstire, la ospiciu, şi dacă nici asta nu e de ajuns, atunci… mai sunt cunoscute din istorie şi alte posibilităţi.

În încheiere, să luăm această pildă de mărturisire a dreptei credinţe, aşa cum s-a făcut ea în Vechiul Testament, şi, luminaţi prin post şi rugăciune, să aducem fiecare dintre noi, cler şi credincioşi ortodocşi, la măsura şi puterile noastre, această mărturie bine plăcută lui Dumnezeu.

De la sine înţeles este că nu ni se cere atitudinea şi acţiunile exterioare (invocare unei minuni, exterminarea sângeroasă a celorlalţi, etc.) ci o mărturisire creştinească, în duh şi adevăr!

În ce duh? Cel creştinesc al iubirii, fără de care adevărul devine chiar vătămător, să nu ne fie nouă aceasta!

Şi, iarăşi, nu putem fi toţi Ilie, dar, dacă ferească Dumnezeu vom apuca astfel de timpuri, măcar să nădăjduim a fi ca cei 5000 de bărbaţi (evident şi femeile!) ce tăinuit nu şi-au plecat genunchii lui Baal…