Eclipsa de soare de la Răstignirea Domnului. ^*

„Iar din al şaselea ceas întuneric fu preste tot pământul, până la al nouălea ceas.” (Matei XXVII, 44)

„Şi fiind ceasul al şaselea, întuneric fu preste tot pământul până la al nouălea ceas.” (Marcu XV, 33)

„Şi era ca la al şaselea ceas, şi întuneric se făcu preste tot pământul, până la al nouălea ceas, şi se întunecă soarele şi se spintecă catapeteasma Bisericii prin mijloc.” (Luca XXIII, 44).

 

Pentru câte minuni cuprinde întru sine minunea lipsirii soarelui, ceia ce mai presus de fire s-a făcut la Răstignirea Domnului, sau mai bine a zice, a întunecării soarelui.

„De vreme ce, când Domnul nostru S-a răstignit, amiază era de primăvară, adică de douăsprezece ceasuri ziua, şi douăsprezece ceasuri noaptea, după aşezământurile Sfinţilor Apostoli, şi după grăitorii pentru Pascalie. Şi fiindcă soarele nu de la sineşi s-a întunecat, precum Origen a socotit, ci luna, şi cu toate că a fost lună plină şi de patrusprezece zile, după dumnezeiasca Scriptură, viind sub soare şi împreună mergând, l-a întunecat pe el, precum dumnezeiescul Dionisie Areopagitul a şi văzut cu ochii săi împreună călătoria aceasta şi întunecarea, aflându-se în Heliopolis al Egiptului împreună cu Apolofan, şi învederat scrie pentru aceasta în trimiterea cea către Policarp. Acestea zic, aşa mai-nainte fiind cunoscute, vezi câte minuni au urmat şi câte legi ale firii s-au schimbat întru această lipsire mai presus de fire.

– Că după legile firii, în vreme când este lună plină, cu neputinţă este a călători soarele împreună cu luna, fiindcă atunci se află amândoi luminătorii după potrivire, adică, dacă soarele se află la amiazăzi cea deasupra pământului şi la cel despre vârf mijlociu semn al cerului ce se numeşte zenit, luna se află drept după potrivire la cel de sub pământ mijlociu semn al cerului ce se numeşte nadir. –

Şi altfel. Asemenea şi dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Însă la Răstignirea Domnului, legile acestea fireşti s-au schimbat şi s-au făcut împreună călătoria soarelui şi a lunii mai presus de fire şi preaslăvită.

– Că, luna a păşit înainte şi într-un minut a luat douăsprezece ceasuri întregi. Că în minutul acela întru care se cădea să se afle la semnul cel de sub pământ nadir, ea sa aflat la semnul cel mai deasupra pământului zenit fiindcă alergând cu nespusă şi mai neînţeleasă grăbnicie, pe dedesubt de mijlocul emisferei celei de sub pământ, până la cealaltă emisferă mai presus de pământ, a ajuns pe soare la mijlocul cerului, întru al şaselea ceas al zilei întru care S-a răstignit Domnul, şi aşa a călătorit împreună cu dânsul…

– …Şi amiazăzi cea luminată a Vinerii celei mari s-a făcut prea adânc miez de noapte. Şi cu urmare, întunecarea aceasta s-a făcut peste toată lumea şi peste tot locul… Pentru aceasta au zis cu glas împreună şi câte trei evangheliştii: «Şi întuneric se făcu preste tot pământul.»

– Că, luna după ce a acoperit tot discul soarelui, a urmat împreună cu dânsul către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri întregi, până la al nouălea ceas (ora 15 – 3) după cum dumnezeieştii evanghelişti zic: Matei, XXVII, 45, Marcu, XV, 33 şi Luca XXIII, 44. Adică, nu câte puţin puţin acoperindu-l pe el, sau descoperindu-l, precum urmează la lipsirile cele fireşti, ci întocmai tot pe dânsul acoperindu-l întru aceste trei ceasuri – 12-15. Care este mai presus de fire şi preaslăvit.

Că, după ce luna trei ceasuri a acoperit pe soare, iarăşi l-a descoperit, însă împotriva rânduielii celei fireşti. Căci când se face împreună călătorie firească şi întunecare a soarelui, partea adică cea dintâi a soarelui ce se va întuneca, aceia iarăşi întâi se luminează. Însă atunci partea adică cea întâi a soarelui ce s-a întunecat aceea pe urmă s-a luminat, şi iarăşi partea cea de pe urmă ce s-a întunecat aceea întâi s-a luminat. Pentru aceea scria către Policarp acest dumnezeiesc Dionisie pentru aceasta zicând: «Şi iarăşi nu dintru aceiaşi şi căderea şi curăţirea făcându-se, ci din cea împotrivă după potrivire.»

– Că, după ce luna a urmat împreună cu soarele către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri până la al nouălea ceas (3) din zi, nu i-a urmat mai mult, nici n-a apus împreună cu dânsul, nu: Ci, lăsându-l pe el acolo la locul cerului al ceasului al nouălea, ea s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să treacă soarele depărtarea cerului a celor trei ceasuri, ce au rămas până să se săvârşească ziua şi să apuie, luna a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a trecut în trei ceasuri, şi aşa când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a aflat după potrivire în cealaltă margine a răsăritului şi aşa s-au aşezat iarăşi amândoi luminătorii şi s-au arătat în rânduiala lor cea firească. Pentru care şi pentru aceasta scria lui Policarp, pasărea cerului Dionisie: «Şi iarăşi pe dânsa (adică pe lună) o vedem, de la al nouălea ceas (3) până seara la potrivirea soarelui stând cu preaslăvire. Adu-i aminte încă şi altceva lui (adică lui Apolofan) căci ştie că şi căderea aceasta de la răsărituri am văzut-o începându-se, şi până la marginea soarelui venind, apoi împotrivindu-se înapoi.»

Încât ca să semuim toate cele mai-nainte zise la Răstignirea Domnului, luna: 15 cincisprezece ceasuri a păşit înainte, adică a mers înainte din drumul cel firesc şi din locul său, 12 douăsprezece adică, până ce a venit din jos de semnul cerului de miazănoapte, şi a ajuns pe soare la semnul de miazăzi al acestuiaşi cer, şi 3 (trei) ceasuri întru care a urmat soarelui către apusuri, acoperindu-l pe el, şi 9 ceasuri această lună a mers înapoi, întorcându-se înapoi la răsărit. Şi de aici luna o noapte şi o zi a ei a făcut atunci în 42 (patruzeci şi două) de ceasuri întregi. Şase adică ceasuri, pe care le avea luate de la apusul ei cel firesc, până ce a venit la mijlocul emisferei celei de sub pământ, iar 24 (douăzecişipatru), păşind înainte, precum am zis, şi iarăşi întorcându-se înapoi, iar 12 (douăsprezece) ceasuri, mergând de la răsărituri până la celălalt apus al ei şi împlinind lungimea nopţii, după fireasca sa rânduială şi mişcare.

Văzut-ai frate, câte minuni cuprinde întru sineşi o singură minune a lipsirii soarelui, care s-a făcut în vremea Răstignirii Domnului? Slăveşte de aici pe Hristos Cel ce S-a răstignit, care deşi cu Trupul spânzurat pe Cruce, dar cu dumnezeirea era Atotputernic şi lucra nişte minuni ca acestea, după cum zice acest Dionisie; în Trimiterea către Policarp: «Atâtea sânt cele mai presus de fire ale vremii celei de atuncea şi lui singur Hristos Celui a toate pricinuitor putincioase, care fac mari şi preaslăvite ale cărora nu este număr.» Această minune mult minunată a lipsirii soarelui, cu de-amănuntul cercându-se a stătut de-ajuns a lui Dionisie, şi lui Apolofan, greci fiind să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Că dumnezeiescul Dionisie aceasta privind-o mai-nainte a ghicit şi a zis: «Un Dumnezeu neştiut cu Trupul pătimeşte, pentru care totul s-a întunecat şi s-a clătit.» (Mihail Singhelul, în cuvântul de laudă cel către dânsul). Iar Apolofan cel ce a rămas grec, mai-nainte a ghicit şi el, şi i-a zis dumnezeiescului Dionisie: «Acestea o bunule Dionisie, sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri.» Adică acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri, după Pahimer. Că se va schimba înşelăciunea întru adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu şi cele asemenea acestora. Lipsirea aceasta o arată şi din greci Flegon scriitorul de ani, în 13 al cronografilor. Şi din cei vechi dintru ai noştri, African în 5 al cronografilor. Şi Eusebiu Pamfil. Şi din cei de pe urmă dumnezeiescul Maxim Pahimerul, Ghenadie Scolarul, Nichifor Teotoche şi Corderie Iezuitul în cărţile cele de curând date la iveală în două volume ale Sfântului Dionisie. Însă nu aşa de limpede aceasta au spus-o.

Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce prin o minune ca aceasta şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Sa şi a încredinţat-o, fie-I slavă şi stăpânire în veci. Amin.” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut)

Nu numai Sf. Dionisie a intuit cu dreptate ceea ce se petrecea pe cer, ci, cu atât mai vârtos tâlharul din dreapta:

„Văzând tâlharul pe Începătorul vieţii pe Cruce spânzurând zicea: de n-ar fi fost Dumnezeu întrupat, Care cu noi S-au răstignit, nu şi-ar fi ascuns soarele razele sale, nici nu s-ar fi clătit pământul, cutremurându-se…” (Tropar Ceasul VI în Post)

O confirmare a celor povestite vom găsi şi în Vieţile Sfinţilor la 3 octombrie, prăznuirea Sfântului Dionisie Areopagitul:

„Însă, vrând să se ştie desăvârșit, s-a dus în părţile Egiptului, în cetatea ce se numeşte Heliopolis, pentru că acolo erau demult dascăli învăţaţi; şi de la dânșii a deprins, împreună cu prietenul său Apolofan, meşteşugul citirii stelelor. Însă a fost o zi în care soarele, nerăbdând să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră, la amiază s-a întunecat şi şi-a ascuns lumina vreme de trei ceasuri. Iar Dionisie, mirându-se, a zis: «Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârșește.» Acestea le-a grăit din Duhul lui Dumnezeu pentru patima Stăpânului, iar nu după înţelepciunea veacului acestuia.”

În figura de mai sus răsăritul a fost pus la stânga, iar, consecvent miază-zi (zenitul) este pus sus. Luna plină parcurge drumul de la miază-noapte (nadir) până la miază-zi, ceasul 6 (12) într-un minut. Avem acum de-a face cu o dublă eclipsă; de soare şi de lună, aceasta devenind invizibilă, ca la lună nouă. Şi aceasta deşi este imposibil să avem luna plină în cazul unei eclipse de soare; de asemenea, eclipsa de soare nu poate avea loc niciodată în timpul fazei de lună plină, după cum este explicat acest fenomen la Sfinţii Părinţi şi în astronomie:

„Soarele şi luna eclipsează (…) Soarele eclipsează atunci când luna, ca un zid despărţitor, îl umbreşte şi nu-i dă voie să ne trimită lumina. Aşadar, cât de mult va acoperi luna soarele, atât de mare este şi eclipsa. Să nu te miri dacă luna este mai mică. Fiindcă unii spun că şi soarele este cu mult mai mare decât pământul (…), dar cu toate acestea de multe ori îl acoperă un nor mic, sau chiar o colină sau un zid.

Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acoperă umbra pământului, când luna este în a cincisprezecea zi, şi când se găseşte în partea dimpotrivă în centrul cel mai înalt, adică atunci cînd soarele este dedesubtul Pământului, iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi lumina soarelui nu mai ajunge să o lumineze” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica).

„Uneori, luna se întunecă printr-un disc umbros ce se întinde peste dânsa de către răsărit, şi aşa o întunecare a ei poate să fie ori totală, ori parţială.

Fenomenul amintit se numeşte «eclipsă». El se întâmplă totdeauna numai în timpul lunii pline şi se produce prin aceea că luna din când în când intră în umbra pământului. Acesta adică, un corp opac, este luminat pe partea cu care este îndreptat spre soare şi aruncă numaidecât umbră în partea opusă. Pentru că pământul este mai mic decât soarele, umbra lui trebuie să aibă figura unui con. Periferia pământului este baza conului acestuia. Razele soarelui nu străbat în umbra aceasta conică a pământului, şi deci luna, intrând într-însa, dispare dinaintea ochilor noştri şi noi o vedem întunecându-se. Întunecimea lunii este totală, sau parţială, dacă luna se cufundă de tot, sau numai în parte în acea umbră. Osia umbrei cade în planul eclipticei şi nimereşte pe aceasta într-un punct ce este diametral opus soarelui. Am avea aşadar la fiecare lună plină o întunecime¹ totală a lunii, dacă cerul acesteia ar cade cu ecliptica în unul şi acelaşi plan. Dar acestea stau pieziş una faţă de cealaltă, făcând un unghi de vreo câteva grade. Deci întunecimile lunii se pot întâmpla numai atunci când luna stă în timpul opoziţiei sale cu soarele într-unul sau aproape de unul din cele două noduri ale orbitei sale, adică din cele două puncte în care cerul său se taie cu ecliptica, aşa că o linie ce am trage de la pământ la soare ar coincide aproape cu linia nodurilor căii lunare. Iar dacă luna în timpul opoziţiei nu se află aproape de unul din nodurile amintite, încât inia nodurilor se abate mult de la linia dintre soare şi pământ, atunci luna în cursul său nu poate să între în umbra pământului, ci trece mai departe: ori peste, ori sub numita umbră, şi prin urmare nu are loc o eclipsă a ei.

În timpul lunii noi se întâmplă câteodată o eclipsă a soarelui. Cauza fenomenului acestuia este negreşit luna ce se află atunci între pământ şi soare. Acesta din urmă însă nu se întunecă în înţelesul propriu al cuvântului, ci numai se acoperă. Se înţelege că luna, care este mai mică decât pământul şi cu mult mai aproape de acesta decât soarele, poate să acopere pe cel din urmă totdeauna numai pentru o parte relativ mică a suprafeţei celui dintâi, şi că pentru fiecare loc se întâmplă începutul, mediul, sfârşitul şi gradul întunecimii² în chip diferit. La o eclipsă totală a soarelui, dunga din suprafaţa pământului în care se observă întunecimea poate să fie cel mult 30 de mile de lată; de aceea se şi întâmplă pentru un loc oarecare al pământului întunecimi de soare mai rar decât de lună, dacă şi peste tot se întunecă soarele mai adeseori decât luna. Cum că nu fiecare conjuncţie aduce cu sine o întunecime a soarelui, este iarăşi o urmare a înclinaţiei căii lunare pe ecliptică. Precum nu se întâmplă la fiecare lună plină o eclipsă de lună, tot aşa nici la fiecare lună nouă o eclipsă de soare, pentru că luna de multe ori se depărtează de ecliptică aşa de mult, că umbra ei trece în cele mai multe rânduri peste sau sub pământ, fără ca să-l nimerească pe acesta. O eclipsă de soare poate să se facă numai dacă luna stă în timpul conjuncţiei sale cu soarele aproape de tot de ecliptică, sau cu alte cuvinte dacă luna nouă cade într-un timp când linia nodurilor căii lunare este aproape coincidentă cu linia imaginară trasă de la pământ la soare.

Împrejurarea că atât eclipsele soarelui cât şi cele ale lunii se întâmplă în apropierea cercului pe care îl parcurge soarele în cursul său anual a dus la numirea cercului acestuia cu numele «ecliptică», ce înseamnă «calea întunecimilor»” (prelucrare după profesor C. Popovici).

Am redat pe larg relatarea acestei minuni ce cuprinde, aşa cum se vede, mai multe mişcări şi evenimente cereşti mai presus de fire, aşa cum sânt descrise de către Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Nicodim Aghioritul. Şi dacă nici pe aceşti Sfinţi nu îi vor crede, atunci nu vor crede „nici de s-ar scula cineva din morţi” (Luca XVI, 31).

___________________________________________________________
^* Dan Bădulescu, Cele cinci minuni cerești geocentrice – link pentru descarcare articol ↩

1. eclipsă
2. eclipsei