„Crede şi nu cerceta” sau „Cercetează şi nu crede”?

„Crede şi nu cerceta” sau „Cercetează şi nu crede”?*

pr. Dan Bădulescu

Cine nu a auzit vreodată acest reproş venit din partea celor laici, profani, secularizaţi şi liber cugetători, fie ei filosofi, oameni de ştiinţă şi cultură, sau oameni simpli din popor. Şi când fac aceştia reproşul de mai sus, şi cui? Atunci când sunt constrânşi să primească anumite afirmaţii dogmatice şi învăţături bisericeşti, ce nu le pot primi şi li se par potrivnice cugetului lor şi al lumii în care trăiesc şi ai cărei fii se simt a fi. „Crede şi nu cerceta” se combină atunci cu „eu nu sunt dogmatic”, „nu pot avea prejudecăţi”, „nu sunt obtuz” (în sens de „îngust”, deşi unghiul acela are cea mai mare deschidere…), „nu vreau să am ochelari de cal”, „minte îngustă”, şi cele asemenea acestora. Ce anume vor aceştia? Ei cer o libertate neîngrădită de cercetare şi nu acceptă acei „ochelari de cal” ai dogmelor. Este evident că oamenii au uitat de ce s-au inventat ochelarii de cal: tocmai pentru ca acesta să vadă numai mersul înainte, fiind condus de vizitiul său, şi să nu fie tulburat sau chiar speriat de cele ce le-ar fi putut vedea în lături. Calul este condus cu pinteni, frâu şi ochelari de cal, supus fiind stăpânului său. Calul sălbatic nu le are şi nu le cunoaşte pe acestea, putând fugi de colo-colo unde îl trag pornirile. El va trebui prins şi domesticit, dresat pentru a sluji stăpânului său, omul. Tot aşa şi mintea noastră, în starea noastră naturală, sălbăticită, pătimaşă şi păcătoasă, are nevoie de aceste mijloace, „frâu, pinteni şi ochelari de cal” pentru a se supune Stăpânului, adică lui Dumnezeu, cel ce o conduce la păşunea cea duhovnicească, adică în Împărăţia Cerurilor. Neavând dogmele dumnezeieşti, adică acele hotare, sau „ochelari de cal”, mintea se tulbură uşor şi se sperie, părăsind drumul cel bun şi rătăcind în prăpastie.

Asemenea se întâmplă şi cu cercetarea: ea trebuie făcută cu smerenie, frică şi măsură. Şi atunci, cum vom face? Crede şi nu cerceta, aşa cum, chipurile, ne învaţă Biserica cea oprimantă? În antiteza respectivă, aşa cum a fost ea prezentată de către liber-cugetători şi ateii umanişti, s-ar părea că Biserica crede dar nu cercetează – deci numai credinţă (mai mult sau mai puţin oarbă), în vreme ce ştiinţa cercetează şi nu crede (şi cu atât mai puţin nădăjduieşte), ci are dovezi şi certitudini solide. Deci avem despărţirea religiei de ştiinţă şi a credinţei de cercetare. Vom vedea că aceasta este o nouă lucrare a celui ce desparte, diavolul, şi că lucrurile nu au stat aşa nici în trecut, când religia şi ştiinţa erau unite, ca şi credinţa şi cercetarea, dar nici în zilele noastre. Biserica este şi ea domeniul cercetării, dar este o cercetare mult diferită de cea ştiinţifică. Dar întrucât nu există şi nu poate exista un om lipsit de vreo credinţă, şi oamenii de ştiinţă „cred” ceva, cred în ceva, dar acel „ceva” este diferit de adevărul revelat, iar credinţa (pentru ei) este eretică. Prejudecăţi, idei preconcepute, vor exista cu duiumul şi în tabăra ştiinţifică, oricât ar nega ei acest lucru evident.

Potrivnicii noştri spun că „crede şi nu cerceta” s-ar găsi în Scriptură. Desigur că dacă îi punem să ne arate locul respectiv nu vor putea să-l găsească nicăieri, deoarece formularea ca atare nu există acolo, ci a fost învăţată nu la biserică, ci provine de la cursurile marxiste de combatere a religiei. Totuşi, găsim în Scriptură pasaje cu acest îndemn, ba chiar poruncă! – dar dată în alt duh decât cel invocat de atei şi liber cugetători masoni:

„Şi porunci Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: „Dintru tot lemnul ce este în grădină, cu mâncare să mănânci, Iară dintru lemnul a pricepe binele şi răul să nu mâncaţi dintr-însul; iară în ce zi veţi mânca dintr-însul, cu moarte veţi muri”. (Facere II, 17-18) Aici nu apare desigur porunca în enunţul cu pricina, dar mesajul acesta e: „Crede ce spun Eu şi nu cerceta să verifici dacă aşa e!”. Nu cerceta să vezi ce efect ar avea neascultarea şi călcarea poruncii, ce e aia „cu moarte veţi muri”. Copilului îi spui să nu bage degetele în priză că moare, nu îl îndemni să facă teste nici pe pielea sa şi nici pe pisică sau vreun pui de găină!

„Cele mai grele de tine nu le cerca şi cele mai tari decât tine nu le cerceta. Cele ce ţi s-au poruncit ţie, acestea cugetă, pentru că nu-ţi sunt de treabă ţie cele ascunse. Întru prisoseala lucrurilor tale nu iscodi, pentru că mai mult decât înţelegerea omului s-au arătat ţie. Căci pre mulţi au înşelat gândul lor, şi în socoteala rea au lunecat cugetele lor.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23)

„Eu nu cred că trebuie socotiţi printre cei credincioşi aceia care îndrăznesc să discute ceva dintre acestea, pentru faptul că nu ascultă de cuvintele: «Cele mai grele de tine nu le cerca şi Cele mai tari decât tine nu le cerceta».” (Fer. Teodoret al Cirului)

Aici putem da şi un exemplu concret de oprelişte, şi chiar cel invocat de „liberii cugetători”1: din domeniul cosmologiei/cosmogoniei, biologiei şi antropologiei. Şi anume, omul nu trebuie să cerceteze nimic despre originile şi sensul cosmosului, vieţii şi omului! De ce? În primul rând pentru că acestea îi sunt cu totul inaccesibile cercetării ştiinţifice, ci doar loc pentru speculaţii şi fantezii arbitrare. În al doilea rând, pentru motivul de „crede”, adică, acestea au fost deja revelate de mii de ani omului de către Creatorul lor, Dumnezeu. El ne-a dezvăluit tot ce este necesar, şi noi nu putem nimic adăuga, şi cu atât mai puţin modifica. Este exact ceea ce au făcut ştiinţele moderne din acele ramuri, şi astfel speculaţiile şi fanteziile arbitrare ale „modelelor explicative alternative” au ajuns de-a dreptul hule şi erezii. Modelele sunt acum atee, Îl scot total pe Dumnezeu din „ecuaţie”, sau, în cazul unor compromisuri „interdisciplinare” introduc un amestec letal de adevăruri dumnezeieşti cu rătăciri omeneşti pierzătoare. Omenirii nu i-a convenit astfel, şi deci face invers: cercetează şi nu crede, aşa cum ne învaţă ateii materialişti şi liber cugetători. Dar noi, cei credincioşi, „cari pre heruvimi cu taină închipuim”, să nu facem nici una nici alta. Căci Biserica şi Sfinţii ei au cercetat cu măsură, şi aşa ne îndeamnă şi pe noi.

Sf. Ioan Gură de Aur zice:

„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu depăşim măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu… Când auzi «a făcut», nu iscodi nimic altceva, ci caută în jos şi crede în cele ce s-au spus…. Dacă Pavel, omul acesta atât de mare şi atât de destoinic, a spus că judecăţile Lui, adică rânduielile şi conducerea Lui, sunt cu neputinţă de cercetat, şi n-a spus neînţelese, ci cu neputinţă de cercetat, că nu primeşte nici o cercetare să fie, iar urma căilor Lui, spune el că este de negăsit… Elenii pentru asta au rătăcit, că au îngăduit totul minţii lor şi n-au voit să ştie că mintea omenească e slabă; au gândit la lucruri mai presus de puterile lor, au depăşit măsura propriilor lor hotare şi au căzut din vrednicia cuvenită lor… Şi odată ce s-au abătut de la calea cea dreaptă, au pornit spre prăpastie şi s-au rostogolit în adâncul răutăţii… Şi dacă cineva ar spune: Cum se poate să fii răpit în afară de trup? Îl voi întreba: Cum este cu putinţă să fii răpit în trup? Cea din urmă situaţie este şi mai grea decât cea dintâi, dacă cineva trebuie să o cerceteze după judecată şi nu să asculte de credinţă”

La fel grăiesc şi Sfinţii Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Fer. Augustin, Ioan Damaschin, Atanasie de Paros şi Teofan Zăvorâtul. În alte locuri Părinţii îndeamnă la o cercetare moderată:

„Deci, chiar dacă Moise n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apă, de aer, tu însă, cu propria ta minte, înţelege mai întâi că toate aceste elemente sunt amestecate în tot ce există. În pământ vei găsi şi apă, şi aer, şi foc… Când Moise a spus: «De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul» a trecut sub tăcere apa, aerul, focul şi toate cele care se nasc din aceste elemente; că acestea erau în univers ca nişte completări ale lumii; iar istoria facerii lumii le-a lăsat la o parte, tocmai pentru a deprinde mintea noastră cu cercetarea; i-a dat puţine date, ca să mediteze asupra celor care nu s-au spus… Dacă era nevăzut, atunci gândeşte-te singur cu ce voal era acoperit… Rămâne să ne gândim că apa acoperea faţa pământului, pentru că materia lichidă nu fusese trimisă încă la locul său… Dar să ne întoarcem cu cercetarea la cele rânduite de Dumnezeu cu atâta măiestrie!… Dacă nu vei iscodi peste măsură «semnele» date de aceşti luminători, vei afla, pe temeiul observaţiilor unei îndelungate experienţe, folosul lor… Că am căutat să nu stărui mai mult asupra lor, ca să nu par că depăşesc măsura; dar tu, om iubitor de cercetare, gândeşte-te singur la toate acestea… Dar să ne întoarcem la cercetarea creaţiei”. (Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)

Asemenea şi Sf. Grigore de Nyssa. Cum ar trebui procedat? Ce ne spune Scriptura în această privinţă? „Începătura înţelepciunii – frica Domnului, şi pricepere bună la toţi ceia ce fac pre ea. Bunăcredinţă la Dumnezeu – începătura simţirii, şi înţelepciunea; şi învăţătura necuraţilor vor defăima”. (Pilde I, 7) De aici a fost luat celebrul crede ut intellegas (crede ca să înţelegi) al Fericitului Augustin. Tot acesta ne vorbeşte de cercetările sale: „De aceea experienţa generală a simţurilor se numeşte, aşa cum s-a spus «pofta ochilor» (1 Ioan II, 16)… iar curiozitatea de a încerca lucruri contra acestora nu se produce pentru a încerca o neplăcere, ci din pofta de a încerca şi de a cunoaşte… Tot aşa este şi în celelalte simţuri, pe care ar fi prea mult să le cercetăm… Nu mă mai îngrijesc să cunosc trecerile astrelor şi sufletul meu nu mai caută răspunsul umbrelor… Totuşi, cine poate enumera în cât de multe, foarte multe mărunte şi de dispreţuit lucruri este ispitită curiozitatea noastră în fiecare zi şi de câte ori lunecăm adesea?… Şi nu eram eu însumi descoperitorul, eu care am străbătut totul şi am încercat să le disting şi să le preţuiesc pe fiecare după valoarea lui… Dăruieşte de aici timp pentru meditaţiile noastre asupra ascunzişurilor legii Tale, şi să nu o închizi celor care bat…. O, Doamne, desăvârşeşte-mă şi descoperă-mi-le!… Să aud şi să înţeleg cum, la început, ai făcut cerul şi pământul… Lasă-mă Doamne, să cercetez mai pe larg, Tu, Speranţa mea, şi să nu fie tulburată atenţia mea… S-a aprins sufletul meu de dorinţa de a cunoaşte această enigmă foarte complicată. Nu închide, Doamne, Dumnezeul meu, Tată bun, Te rog fierbinte, pe Hristos, pentru dorinţa mea, aceste lucruri şi folosite şi ascunse, pentru ca să pătrundă în ele şi să se lumineze în lumina milei Tale, Doamne. Pe cine voi întreba cu privire la ele?… Te rog pe Hristos, în numele Lui, Sfântul Sfinţilor, nimeni să nu mă oprească”. (Confesiuni)

Iar în legea harului se spune: „O, adâncime de bogăţie, şi de înţelepciune, şi de înţelegerea lui Dumnezeu! Câtu-s de necercetate judecăţile Lui şi neurmate căile Lui.” (Romani XI, 33)

Socotim că citatele patristice de mai sus sunt prea suficiente pentru a limpezi problema „crede şi nu cerceta”. Sfinţii Părinţi trasează fără putinţă de tăgadă şi îndoială limitele cercetării, „iscodirii” omeneşti, ce vine direct sau indirect din curiozitatea protopărinţilor, curiozitate care nu „a ucis pisica” aşa cum spune zicătoarea, ci întreg neamul omenesc. Adversarii lui „crede şi nu cerceta” se plasează, fără să o recunoască, pe poziţia opusă: „cercetează şi nu crede”, invocând faptul că Dumnezeu ne-a dat mintea şi simţurile spre cercetare şi cunoaştere. Dar, iată, la o observare a fenomenului petrecut în istorie, de la momentul căderii părinţilor şi până astăzi, se vede că cele două au mers în sens contrar: cu cât creşte una cu atât scade cealaltă! Cei mai sinceri dintre ei, cu siguranţă nu au cunoscut câtuşi de puţin argumentele de mai sus, iar cei înrăiţi nu vor ceda nici chiar de s-ar invoca încă o sută de alte argumente similare, aşa că îi lăsăm judecăţii lui Dumnezeu. Să vedem acum şi îndemnul Duhului Sfânt de a cerceta, a cerca, a ispiti:

„Iubiţilor, nu la tot duhul credeţi, ci ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, căci mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume.” (1 Ioan IV, 1)

„Iară Duhul aievea zice că în cele de apoi vremi să vor depărta oarecarii de către credinţă, luând aminte la duhuri de înşelăciune şi dăscălii ale dracilor.” (1 Timotei IV, 1)

Ne dăm seama imediat că adversarii lui „crede şi nu cerceta” au înlocuit această sintagmă cu reversul ei: „cercetează şi nu crede”! Mai mult decât atât, în necredinţa lor, au ajuns şi la călcarea poruncii de mai sus, deoarece ei niciodată nu cercetează duhurile, ci se limitează doar la cercetarea acestei lumi căzute, cu mintea lor omenească, necurăţită de patimi, neluminată de către Duhul Sfânt, şi prin urmare supusă oricând şi oricum înşelării pe care o iau drept adevăr de necontestat. Reţinem că Sfinţii Părinţi nu au oprit cu desăvârşire cercetarea, căci ei înşişi au făcut din plin acest lucru, ci doar i-au pus nişte limite, adică hotărând:

„Pentru aceea, am socotit de trebuinţă să vă scriu vouă şi ce am învăţat din dumnezeieştile Scripturi şi ce am fost sfătuiţi de bărbaţii cei cucernici, precum şi ceea ce noi înşine, prin căutare, am aflat.” (Cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul)

Exact acelaşi lucru fac şi dogmele bisericeşti. Ele nu îngustează şi închistează adevăruri, căci aflându-se în domeniul tainelor dumnezeieşti, acestea au fost sunt şi rămân veşnice, absolute, neschimbate, dar inepuizabile! Dogmele însă fixează şi nişte hotare ale acestor adevăruri, pentru ca ele să rămână ortodoxe. Depăşirea acestor hotare duce la căderea în minciună, care aici este numită erezie şi duce la depărtarea de Dumnezeu şi de Împărăţia Sa, şi astfel la pierderea veşnică a mântuirii. Creştinii care citează des argumentul „crede şi nu cerceta”, respingându-l sub acuzaţia de „dogmatism”, să ia aminte din ce duh grăiesc aceasta: cel al francmasonilor caracterizaţi de ateism deschis sau ascuns şi al liber cugetătorilor umanişti necredincioşi sau al simplilor atei, care cer dreptul cercetării nelimitate şi neîngrădite de nimeni şi de nimic. Adică, pur şi simplu cer drepturile ce se cuvin lui Dumnezeu!: „Pentru că Duhul toate le cercetează, şi adâncurile lui Dumnezeu”. (1 Corinteni II, 10) Cel ce nu se supune dogmelor scripturistice şi patristice, adică bisericeşti, nu este creştin decât cu numele, într-o statistică sociologică moartă! Duhul Sfânt este contrar duhului lumii masonice şi umaniste. Dar argumentele scripturistice şi patristice nu par câtuşi de puţin convingătoare tuturor. Acestora li se adresează astfel Sfinţii Părinţi:

„Multe pentru fire au scris înţelepţii elinilor, şi nici un cuvânt al lor nu a stătut nemişcat şi neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pe cel mai dinainte de el îl surpă. Drept aceea noi nu avem nici o trebuinţă a vădi şi a surpa pe ale acelora, pentru că din destul sunt ei între dânşii spre a loruşi răsturnare… Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului, alţii şi-ai închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, când se unesc unii cu alţii, când se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rândul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai tainică a atomilor. Cu adevărat pânză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punând la facerea cerului, a pământului şi a mării nişte cauze atât de slabe şi lipsite de trăinicie… De aceea, necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cârmuire şi fără rânduire şi că este purtat la întâmplare… Că geometriile, adică (măsurările de pământ) şi meşteşugurile cele aritmiceşti, şi iscodirile cele pentru cele tari şi mult vestita (lăudăroasa) astronomie – deşertăciunea cea cu multă îndeletnicire, – spre ce fel de sfârşit s-au răzvrătit, dacă cei ce se sârguiesc întru acestea, au socotit, că şi lumea aceasta ce se vede, împreună vecuitoare este cu Ziditorul tuturor, cu Dumnezeu…? Din pricina acestor necesităţi logice, după cum spun învăţaţii aceia, ei au respins ipotezele celor dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie… Un alt învăţat, unul din cei plini de idei şi cu cuvinte amăgitoare, s-a ridicat împotriva acelora, le-a risipit ideile lor şi le-a înlăturat, punând în locul lor propria lui părere.” (Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)

Ajunşi la final, putem ajunge la unele concluzii: Dumnezeu prin Biserica Sa, ne dă de fapt pe lângă ambele porunci:

„Crede şi nu cerceta!” şi

„Nu crede, ci cercetează!” şi următoarele:

„Crede şi cercetează!” şi

„Nu crede, şi nu cerceta!”

Ele desigur că sunt diferite, şi prin urmare se vor aplica în împrejurări diferite. Aici este taina: discernământul ce arată unde trebuie una şi unde cealaltă. Dar şi aceasta a fost descoperit, nu trebuie ca noi să facem acest lucru (să intuim, să ghicim), decât eventual în nişte împrejurări cotidiene, în cele ale vieţii curente. Ca să ne fie şi mai clar unde se vor aplica acestea, avem sprijinul Scripturii.

Pentru cea dintâi – şi cea mai importantă dar şi piatră de poticnire pentru cei necredincioşi – avem prima poruncă dată oamenilor. Ei au călcat-o, nu au crezut ci au cercetat, şi se cunosc urmările.

A doua este cuprinsă cum am văzut pentru situaţia în care trebuie verificate „duhurile”, sau oamenii care afirmă lucruri importante, mai ales legate de credinţă. Desigur, acestea sunt lucruri de mare importanţă şi nu uşor de limpezit, sau la îndemâna oricui. Criteriile general valabile rămân acestea: consensus ecclesiae, consensus patrum, consensus Scripturae.

A treia s-ar putea eventual găsi în îndemnul dat Sf. Apostol Toma, care iniţial ar fi putut suna „cercetează (adu mâna ta, şi celelalte) şi crede!”. Totuşi şi aici a fost clar vorba de un pogorământ menit să-l salveze pe Apostol din îndoiala ce ameninţa să cadă în necredinţă, iar de acolo în deznădejde şi apostazie. Urmează imediat însă restabilirea priorităţii: „Fii credincios, (şi lasă cercetarea, fie empirică fie silogistică) nu necredincios!”

A patra e mai specială şi credem că se aplică lucrărilor satanei: pentru marea majoritate, cu foarte puţine excepţii, acestea nu trebuiesc nici crezute şi nici cercetate!

Credem că am schiţat cât de cât cu claritate aceste elemente atât de importante, şi suntem încredinţaţi că ele vor ajunge la inima credincioșilor ce le vor primi şi înțelege cum trebuie. Pentru aceştia va fi limpede ce a însemnat în teologie prioritatea cercetării (curiozității, iscodirii, raționalismului) în dauna credinței. Dacă ne uităm în primul mileniu creștin, observăm că această trăsătură pe care o putem numi „elenistă” a produs în Răsăritul creștin mai toate ereziile majore, dintre care o parte însemnată a fost preluată și în Apus. În al doilea mileniu situația se inversează și sensul ereziilor este din Apus la Răsărit. Pentru omul modern și contemporan, cercetarea este mai presus de credință, deși nici aceasta nu dispare de tot. De fapt imensa majoritate a oamenilor trec prin școală învățând și crezând cele învățate fără a le cerceta vreodată. Autoritatea și prestigiul oamenilor de știință, mediatizarea excesivă, anturajul, etc. își fac lucrarea lor cu mare eficiență, și iată rezultatele. De aceea, de vom întâlni pe cineva care să ne pună în față pe „Crede şi nu cerceta!” cu tot cortegiul anticlerical și antieclezial aferent, să ştim de ce boală este atacat. Cu acela (mai rar aceea) nu avem ce discuta, argumenta, polemiza, deoarece necredința nu se vindecă astfel decât în cazuri cu totul excepționale. Pentru aceștia nu ne rămân decât rugăciunea dragostea şi răbdarea, și acestea cu ajutorul lui Dumnezeu.


* Apărut iniţial în revista „Porunca iubirii” 2007.

  1. Care, aşa cum bine spunea un intelectual de pe la noi, nu sunt nici „liberi” şi nici „cugetători”!