Părintele Serafim Rose şi geocentrismul

În anul 2001 a apărut la noi la editura Sophia în traducerea lui Constantin Făgeţan „Cartea Facerii, Crearea lumii si Omul începuturilor”¹ avându-l trecut ca autor pe părintele ieromonah Serafim Rose. Impactul ei a fost unul cu totul excepţional, nu vom insista aici pe acest aspect.
La modul general valabil, orice om este ancorat iniţial într-un context de viaţă concret: locul (aici America), timpul (aici a doua jumătate a secolul trecut), şi desigur contextul social, politic, cultural şi religios al locului şi timpului. Acestea în „macro”, mai există şi „micro”, familia, originea etnică, formarea sa personală, etc. Atât părintele Serafim cât şi autorul acestor rânduri nu fac excepţie de la această regulă.
Dacă aşa stau lucrurile iniţial, la plecare, pe parcurs şi „la sosire”, lucrurile se pot schimba radical, în special în ceea ce priveşte concepţiile, credinţa. Este cazul părintelui Serafim, care a adus în discuţie contrastul şi uriaşa discrepanţă între ştiinţa evoluţionistă şi revelaţia scripturistico-patristică. Şi nu numai că a discutat, ci şi a lămurit convingător, făcând o lucrare duhovnicească de mare răsunet în toată lumea ortodoxă, mai ales într-un context în care marii duhovnici contemporani lăsaseră această dispută cumva deoparte, evitând o confruntare frontală cu „atotputernica” ştiinţă materialistă din ţările socialiste unde vieţuiau, ba chiar şi din Grecia învăluită de acelaşi materialism ştiinţific. Mulţi îi datorăm deschiderea ochii şi minţii în acest domeniu (şi ar mai fi şi altele, dar nu fac obiectul acestui articol) şi îi vom fi pururi recunoscători.

Revenind acum la subiectul propriu-zis, pe parcursul cărţii se aduce în discuţie tangenţial¸ problema heliocentrismului şi geocentrismului, sistemelor ptolemeic şi copernican, făcându-se analogii cu evoluţionismul şi creaţionismul. Astfel, cu câteva săptămâni înainte de moarte (1982), părintele a ţinut un curs de vară în cadrul căruia a afirmat următoarele:

„Prin urmare, este la fel ca în vremea lui Copernic. Pe-atunci exista interpretarea ptolemeică a mişcării corpurilor cereşti, potrivit căreia soarele, planetele şi stelele se învârteau toate în jurul pământului. S-a pus întrebarea: de ce oare planetele nu corespund cu stelele? Unii antici ziceau că aceasta se datorează faptului că se află în sfere diferite. Adică stelele sunt mai îndepărtate iar planetele mai apropiate; deci planetele par a se deplasa mai iute. Dar atunci de ce uneori planetele merg înainte iar alteori înapoi? Pentru explicarea mişcării lor astronomii ptolemeici trebuiau să spună că ele se rotesc fiecare în jurul alteia, într-o mişcare foarte complexă de cicluri şi epicicluri, oscilând în jurul pământului². Unele merg înapoi, altele alcătuiesc cifra opt.
Urmărirea mişcărilor planetelor după modelul ptolemeic devenise atât de complicată, încât lui Copernic i-a venit ideea că poate toate acestea sunt greşite – poate că pământul şi planetele se mişcau în jurul soarelui. A început să facă socoteli pornind de la această idee, iar teoria lui s-a dovedit mult mai simplă. Până la urmă am ajuns să acceptăm că teoria lui era cea adevărată.
Asemeni astronomilor ptolemeici, evoluţioniştii ce studiază straturile care conţin fosile descoperă adesea că ele sunt cu susul în jos, în ordinea greşită, sau prea apropiate între ele conform ideilor evoluţioniste.³

O chestiune de modele

Părintele SERAFIM: Savanţii dispun de ceea ce se cheamă modele. Ieri am vorbit de modelul ptolemeic – în care pământul e centrul universului, iar toate stelele şi planetele se învârt în jurul pământului. Întrucât, după cum se poate observa, planetele se mişcă în jurul pământului cu viteze diferite de ale stelelor, trebuia ca astronomii ptolemeici să aibă teorii despre felul cum mergeau înapoi şi înainte, formau cifra opt etc. Cum puteţi vedea chiar acum, în ultimele şase luni sau cam aşa, Saturn şi Jupiter au fost pe cer împreună. Dacă le-aţi fi observat, aţi fi putut vedea cum la început una mergea înainte, apoi amândouă au mers înapoi, apoi Saturn a devenit mai palidă iar Jupiter mai strălucitoare. După modelul copernican se poate explica de ce se întâmplă aşa, fiindcă ele sunt în faze diferite în orbitele pe care se rotesc în jurul soarelui. Din punctul nostru de vedere ele par a se apropia, când de fapt ele nu fac decât să se rotească în jurul soarelui. Un alt exemplu e Venus. Chiar acum Venus a devenit încă o dată luceafăr de seară în jos, la orizont Acum câteva luni era luceafăr de dimineaţă – fiind deja acolo în zori înainte de răsăritul soarelui.
Modelul ptolemeic a fost dovedit deficitar fiindcă nu explica faptele la fel de bine ca modelul copernican⁴. Copernic a spus că, dacă interpretăm pământul şi celelalte planete ca rotindu-se în jurul soarelui, atunci toate mişcările capătă sens; adică sunt foarte uşor de explicat matematic. Până la urmă acest lucru a fost acceptat. Astăzi, calculând conform modelului copernican, putem trimite nave spaţiale până aproape de Saturn fără să greşim; de fapt este chiar ceva uimitor de precis. Pare deci evident că toate planetele se învârt în jurul soarelui, chiar dacă, după observaţiile noastre, soarele se roteşte în jurul pământului.⁵⁵

… Aşa cum v-am vorbit despre modelul copernican faţă în faţă cu cel ptolemeic, ei prezintă modelul creaţionist faţă în faţă cu cel evoluţionist, apoi pun întrebarea: care model explică mai bine faptele? Cartea Creaţionismul ştiinţific dă o serie de fapte, apoi dă explicaţia conform modelului creaţionist şi conform celui evoluţionist. Ei cred că modelul creaţionist are mai mult sens,…”⁶

Pe baza acestor citate s-ar putea trage concluzia că, părintele Serafim accepta ideea superiorităţii modelului copernican – heliocentric – faţă de cel ptolemeic – geocentric – şi aceasta nu numai matematic, ci chiar ca o realitate astronomică.
Cum am spus, subiectul dezbătut amplu şi strălucit de către părintele Serafim a fost evoluţionism-creaţionism, iar la cele două modele cosmologice a ajuns prin analogie. Echivalenţa a fost aceasta: evoluţionismul (de orice fel, darwinist, neo-darwinist, teist) = geocentrism ptolemeic; creaţionismul (ştiinţific, biblic, patristic) = heliocentrism copernican. Primul sistem, greoi şi chiar neconform realităţii, al doilea simplu, elegant şi real.

În maniera apologetică şi intenţie, înţelegem şi primim mesajul părintelui, cu observaţia că, în acel moment dânsul nu a ajuns deplin în consensul Scripturii şi Părinţilor cu privire la adevărata cosmologie. De ce am spus „nu a ajuns deplin”? Deoarece, mai devreme se prezintă în aceeaşi carte la paginile 85-86 următoarele:

„Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul însuşi provine de la soare – este o idee recentă, care nu e altceva decât o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. Întrucât oamenii veacurilor recente au căutat o „nouă” şi „naturală” explicaţie a obârşiei lumii, lepădându-se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.
Dar descoperirea dumnezeiască, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune dimpotrivă: pământul este întâi, atât ca timp, cât şi ca însemnătate, iar soarele al doilea. Dacă mintea nu ne-ar fi aşa de încătuşată de modele intelectuale ale vremii, de nu ne-am teme aşa de tare să fim socotiţi „rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni aşa de greu să ne deschidem minţile spre această explicaţie alternativă a începuturilor lumii.
În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea putere şi măreţie ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Putea să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti.”

La o primă vedere s-ar părea că întâlnim un caz de inconsecvenţă şi chiar incoerenţă în cadrul aceleiaşi lucrări şi la acelaşi autor. Adică:

„…Până la urmă am ajuns să acceptăm că teoria lui (Copernic) era cea adevărată.” (p. 307)
„…După modelul copernican se poate explica de ce se întâmplă aşa… Modelul ptolemeic a fost dovedit deficitar fiindcă nu explica faptele la fel de bine ca modelul copernican. Copernic a spus că, dacă interpretăm pământul şi celelalte planete ca rotindu-se în jurul soarelui, atunci toate mişcările capătă sens; adică sunt foarte uşor de explicat matematic. Până la urmă acest lucru a fost acceptat. Astăzi, calculând conform modelului copernican, putem trimite nave spaţiale până aproape de Saturn fără să greşim; de fapt este chiar ceva uimitor de precis. Pare deci evident că toate planetele se învârt în jurul soarelui, chiar dacă, după observaţiile noastre, soarele se roteşte în jurul pământului.” (p. 311)

Cu: „În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului.” (p. 86)

Cum se poate una ca asta?
Răspunsul îl avem în însăşi natura sufletului omenesc, şi în rândurile editorului (părintele Damaschin Christensen) ce prefaţează cartea. Şi anume, el spune acestea:
„Totuşi, a fost cu adevărat surprins când apropiaţii săi ortodocşi „tradiţionalişti”, care asemeni lui se împotriveau ecumenismului, s-au ridicat şi ei în favoarea evoluţionismului şi l-au condamnat fără înconjur pe A.Y. pentru articol! „Sincer vorbind”, scria părintele Serafim, „suntem uimiţi că oameni aşa de ageri în probleme ecleziologice, ecumenism etc., par a nu se fi gândit prea mult la un lucru atât de însemnat precum evoluţia; şi aceasta probabil fiindcă ea pare a se afla în afara sferei bisericeşti.”⁷

Nu vrem, Doamne fereşte! să forţăm vreo analogie, dar, iată mecanismul acesta psihologic întâlnit în numeroase ocazii şi în recentele dispute din spaţiul internautic mai ales, din ultimii ani, legate de cosmologia scripturistic-patristică: creştini tradiţionalişti, anti-ecumenişti, anti-evoluţionişti, dar care resping virulent orice umbră de posibilitate ca Scriptura şi Tradiţia (Părinţii) să predea învăţătura unui cosmos centrat fizic (astronomic) pe… Pământ, adică geocentrist/statist.

La vremea lui, Părintele Serafim nu a fost nicidecum angajat în vreo polemică de tip helio(a)centrism-geocentrism, aşa că ne rămân doar cele de mai sus.

După părerea noastră, putem eventual spune cu prudenţă acestea:

– inconsecvenţă? Da, părintele oscilează – se pot lua mai multe pagini, încadra în context. etc. – între principiul respectării întocmai a cugetului Părinţilor, şi consensul cu ei, pe de o parte, şi consensul cu „ştiinţa omenească a acestui veac”, în acest caz cosmologia.

– incoerenţă? În nici un caz! Părintele, chiar şi de oscilează şi se încurcă în detaliile strict cosmologice, urmăreşte duhovniceşte vorbind coerent firul scripturistic şi patristic, şi asta s-a vădit în roadele minunate pe care le-am observat de cel puţin 10 ani încoace la noi în ţară. Căci, să fim sinceri: toţi cei care am deschis ochii şi am încetat să mai aiurăm cu miliarde de ani, zile/eră, etc., etc. (evoluţionism teist), i-o datorăm părintelui!

Iar în încheiere: a fost părintele Serafim geocentrist sau nu? Şi dacă nu, ce ar însemna acest lucru pentru noi? Dar pentru el? Oare cu/pe dânsul stă sau cade credinţa noastră în cosmologia bisericească? Nicidecum, ci pe consensul Scripturii⁸ şi al Părinţilor⁹, confirmat de observaţii¹⁰.

Dar valoarea duhovnicească şi misionară a Părintelui va suferi oare din cauza acestor erori? Ce credeţi că trage mai greu în cumpănă la cântar? Răspunsul nostru cred că l-aţi întrezărit cu prisosinţă!

_________________________________

1. http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/ieromonah-serafim-rose-cartea-facerii-crearea-lumii-si-omul-inceputurilor-ierom-serafim-rose.pdf
2. https://www.youtube.com/watch?v=EpSy0Lkm3zM
3. Op. cit., pp. 307-308
4. https://www.youtube.com/watch?v=VyQ8Tb85HrU
5. idem, pp. 310-311
6. idem, p. 313
7. Id., p. 13
8. http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Pasaje_Scripturistice_legate_de_stabilitatea_si_centralitatea_Pamantului.pdf
9. http://www.scribd.com/doc/11985543/Consensul-Sfinilor-Prini-i-Scriitori-bisericeti-asupra-geocentrismului

10. Iarăşi observatorii mai cârcotaşi, de data asta din tabăra noastră, au mai observat erori ale Părintelui:
    “Astăzi, calculând conform modelului copernican, putem trimite nave spaţiale până aproape de Saturn fără să greşim; de fapt este chiar ceva uimitor de precis”
    Cei de la NASA, menţionează folosirea modelul matematic geocentric în calcularea orbitelor spaţiale, deoarece consideră că este mai simplu şi generează mai puţine erori decât alte modele. Merită citit documentul referitor la calculul traiectoriei navetei Apollo/Saturn V, elaborat de Boeing Company Space Division în 6 octombrie 1969, acesta se poate descărca aici
    http://thehuwaldtfamily.org/jtrl/vehicle_data/Launch%20Vehicles%20and%20Missiles/NASA/Saturn%20V/D5-15560-6,%20Apollo%2011%20-%20Saturn%20V%20Postflight%20Trajectory%20AS-506.pdf; şi:
    „Pare deci evident că toate planetele se învârt în jurul soarelui, chiar dacă, după observaţiile noastre, soarele se roteşte în jurul pământului.” etc.