Cosmologia divină şi cea umană

De: Pr. Dan Bădulescu 13/11/2007 Articole 0 comentarii

Studiul de mai jos aduce în faţa dreptslăvitorilor creştini, o învăţătură de credinţă fundamentală, ce a ajuns, în ultimii 200 de ani, să fie ignorată sau chiar cu totul răstălmăcită, sub presiunea acestei lumi căzute, cu ştiinţa, filosofia, cultura şi politica ei împotrivitoare lui Dumnezeu. Împotrivirea de care vorbim s-a manifestat, la vedere, în Apusul sec. al XV-lea, după căderea Constantinopolului, odată cu aşa numita „Renaştere”, şi a continuat în secolul „luminilor”.

De atunci s-a creat o „lume nouă” (new age), cu altă teologie, altă ştiinţă, altă cultură decât cea creştină tradiţională. În cadrul acestor noutăţi ce au zdruncinat din temelii lumea de dinainte un loc central şi esenţial îl ocupă „teoria” copernicană: heliocentrismul, care, odată acceptată, a deschis calea tuturor celorlalte rătăciri:

evoluţionismul, ateismul, ecumenismul etc.

Vom încerca, cu tot riscul de a fi o voce ce strigă în pustie, o recuperare a revelaţiei cosmologice scripturistice şi patristice, acea cosmologie a lui Dumnezeu (cu pământul în centru, având o vechime de 7500 de ani, cu zilele creaţiei de 24 de ore etc.)

Cosmologia divină

şi cea umană

– o recuperare a cosmologiei scripturistice,

cu pământul în centru şi având 7500 de ani –

Pr. Dan Bădulescu

Pentru ce vă spun acestea? Pentru că e vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise, slujitorul Lui, Care i-a vorbit lui Moise aievea, nu prin enigme. De aceea trebuie neapărat ca cei care doresc să vadă aceste măreţe lucruri să aibă exercitată mintea lor pentru înţelegerea învăţăturilor ce ne stau în faţă (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron)

Introducere

„…Uită-te, că despre fiecare zi zice aşa, vrând ca, prin repetarea învăţăturii, să fixeze în mintea noastră dogmele dumnezeieşti. Să ţinem dar, toate aceste învăţături strâns lipite în inima noastră; şi, scuturând de pe noi orice fel de trândăvie, să păstrăm cu străşnicie dogmele cele sănătoase, iar pe cei prinşi în mrejele rătăcirii păgâneşti să-i învăţăm, cu toată blândeţea, să nu amestece rânduiala…” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere)

Noţiunea de dogmă a fost cel mai adesea deformată prin înţelegerea ei într-un sens unic, acela de adevăr veşnic şi de neschimbat, propovăduit de Biserică în cadrul unor Sinoade locale sau Ecumenice. Desigur că aşa şi este, dar, în sens mai larg şi tot atât de adevărat, prin dumnezeieştile dogme se înţeleg toate cele descoperite de Dumnezeu şi care trebuie crezute şi mărturisite ca şi cele formulate la amintitele Sinoade. Şi, dacă aşa stau lucrurile, învăţăturile dogmatice privitoare la Facerea lumii trebuie a fi puse la baza învăţăturii catehetice, lucru pe care l-a făcut Biserica de la bun început prin catehezele baptismale, mai ales cele făcute în timpul Postului Mare. Cele mai cunoscute ce ni s-au transmis au fost Omiliile la Cartea Facerii ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Aceste descoperiri, învăţături, dogme, sunt singurele adevărate şi negreşelnice, veşnice, neschimbabile, ortodoxe, grâu duhovnicesc hrănitor, fiind insuflate de Duhul Sfânt şi primite prin consensus ecclesiae şi consensus Patrum. Toate celelalte din vechime şi până astăzi, şi care vor mai fi în viitor până la sfârşitul lumii, sunt „descoperiri” filosofice şi ştiinţifice omeneşti eretice, adică (cel puţin parţial) mincinoase, greşelnice, trecătoare şi schimbătoare, neghină şi pleavă duhovnicească otrăvitoare sau cel puţin stearpă. Această neghină şi pleavă a fost plivită din timp în timp de către Prooroci, Apostoli şi Părinţi, care au păstrat în ogor grâul credinţei şi învăţăturii curate, adevărate, ortodoxe. Dar neghina şi pleava nu au încetat să existe, ci au scos capul din când în când, fiind lucrate, prin oameni, de către cel rău. Biserica a fost zguduită de-a lungul vremilor de felurite erezii pe care le-a combătut în fel şi chip, aruncând asupra lor şi acelor ereziarhi nepocăiţi trăznetul anatemei, pentru a feri turma de aceste rătăciri pierzătoare. Dar ereziile, cum spuneam, n-au încetat, şi dintre acestea ne referim acum la cele legate de cosmologie, biologie şi antropologie; şi aceasta trebuie făcută ca o lucrare pastoral-misionară urgentă, deoarece în zilele noastre, ogorul a ajuns într-o stare de paragină foarte periculoasă iar buruienile şi neghina ameninţă să înăbuşe grâul. Ne referim aici la faptul că, şi în societatea noastră românească, învăţătura oficială ce se predă în scoli, se opune făţiş sau mai voalat revelaţiei Duhului Sfânt, stâlcind zeci de milioane de suflete şi minţi. Şi nu numai şcoala face acest lucru, ci şi „canalul” ce la ora aceasta a întrecut influenţa ei: mass media, cu precădere cea a imaginii, televiziunea. Aceasta devine sursa „adevărului”, autoritatea, informaţia. Dar ea nu numai că informează, ci şi formează, sau, cum se spune în limbajul calculatoarelor, formatează conştiinţele. Şi atunci, este de datoria Bisericii a face, în sensul bun, exact ceea ce se numeşte „a spăla creierele”, şi nu în sensul peiorativ şi negativ dat acestei acţiuni, (cum ar fi făcut-o comuniştii chinezi asupra prizonierilor americani, de unde s-ar fi tras expresia cu pricina), ci, exact în sensul de curăţire, despătimire, căci blidul trebuie mai întâi curăţit pre dinăuntru, şi nu cum făceau fariseii.

Să auzim ce ne spune în această privinţă Sf. Teofan Zăvorâtul:

„Căci ce fel de mântuire poate aştepta cineva care nu păstrează învăţătura adevărată a credinţei şi a Bisericii şi gândeşte greşit sau despre Dumnezeu, lume şi om, sau despre actuala stare decăzută a noastră, sau despre mijlocul restaurării fiinţei noastre, care este unul singur, sau despre moarte şi viața noastră viitoare, sau despre oricare dintre dogme, când însuşi Domnul ne spune că, de se va lepăda cineva de cuvintele Lui «în neamul acesta desfrânat şi păcătos», de acela se va lepăda şi El în faţa Tatălui Său, care este în ceruri (Marcu VIII, 38)? Iar cel ce va fi lepădat de Domnul, unde îşi va găsi locul? Desigur că nu în împărăţia Cerurilor. Dar iată că există oameni care spun: «Crede cum vrei, este suficient să trăieşti corect şi nu te teme de nimic», ca şi cum poţi trăi corect fără să ai principii sănătoase despre lucrurile pe care ne învaţă adevărata credinţă! Nu vă amăgiţi, fraţilor! În alcătuirea vieţii adevărate nu intră numai comportamentul, ci şi modul sănătos de judecată, aşa că, despre cel căruia îi lipseşte acesta, nu putem spune că viata lui este bună şi dreaptă… Aşadar, cel ce spune: «crede cum vrei, numai trăieşte corect», în timp ce avem poruncă să ţinem adevărata credinţă, se aseamănă cu acela care îşi distruge singur fundaţia pe care vrea să-şi ridice casa, sau cu cel care vrea să traverseze un râu cu o barcă, al cărei fund îl găureşte chiar el”.

Cele ce urmează cu privire la cosmologie şi alcătuirea lumii, mişcările astrelor etc. sunt tot dogme revelate de Duhul Sfânt în Scriptură şi tâlcuite de Sfinţii Părinţi: „În lumea văzută, deasupra noastră este cerul, sub noi este pământul, pe cer sunt soarele, luna şi stelele, toate în rânduiala lor… A cunoaşte acestea şi a le cuprinde cu mintea sa, este cea dintâi datorie a fiecărui credincios. Credinţa e din auz (Romani X, 17), iar auzul este catehizat prin învăţătura propovăduită de Biserică, prin care se pune începutul credinţei. În ce vei crede dacă nu vei cunoaşte învăţătura?”. (Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)

Şi iarăşi am mai spus că: rătăcirile în cauză au început cu sec. al XVI-lea, când unii, ca Copernic, au coborât pământul cel unic, staţionar şi din centrul universului, dar mai ales vieţuit, singurul purtător de viaţă, în rândul celorlalte planete moarte. Vom arăta în continuare, cu argumente scripturistice şi patristice, că aşa stau lucrurile.

„Trebuie să ne întărim în noi înşine conştientizarea duhului credinţei şi a vieţii creştineşti şi, păzind-o neclintită, să respingem orice nu se potriveşte cu ea. Această conştientizare va fi pentru noi ca o stâncă în mijlocul valurilor mării. Trăim în lume, şi ca atare n-avem cum să nu ne lovim de ceea ce se petrece în ea – dar cele de care ne lovim nu ne pot sili să ne lăsăm mânaţi de toate cele, cot la cot cu ceilalţi. Dimpotrivă, pentru cei ce şi-au dat seama de adevăr, aici este chiar un imbold de a-l apăra şi de a da în vileag minciuna”. (Sf. Teofan Zăvorâtul Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)

Cel mai grav stau lucrurile la capitolul cosmologie, unde învăţătura scripturistică şi patristică geocentristă şi geostatistă a fost uitată practic aproape în întregime, sub presiunea şi înşelarea ştiinţelor contemporane cu nume mincinos. Cum spuneam, marii noştri duhovnici contemporani au avut preocupări legate de despătimire, rugăciune, asceză, îndreptarea celor căzuţi, şi unele de mari înălţimi, ca vederea lui Dumnezeu, liniştirea şi cele de acest fel. Dar pe acestea „fundamentale” le-au lăsat cumva de-o parte, până când au vorbit „pietrele”. Daţi, de exemplu pe Google, o căutare cu termenul „geocentrism” sau „geocentricity”, sau „biblical astronomy”, şi veţi vedea cine sunt cei care răspund prezent: dizidenţii de felul fundamentaliştilor penticostali, creaţionişti, catolici alternativi, luterani, evrei, ba chiar şi unii musulmani… În lista asta pur şi simplu nu am întâlnit ortodocşi! Lucrurile nu stau de loc mai bine nici pentru cei serioşi care vor căuta prin biblioteci şi pe internet.

ZIUA I

Cerul. Pământul. Lumina. Ziua. Noaptea

De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Iară pământul era nevăzut şi netocmit. Şi întuneric zăcea deasupra peste cel fără de fund, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei. Şi zise Dumnezeu: „Să se facă lumină!” Şi se făcu lumină. Şi văzu Dumnezeu lumina că este bună, şi osebi Dumnezeu între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi numi Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul numi noapte. Şi să făcu seară şi să făcu dimineaţă, zi una.

Fundamentele (temeliile): cerul şi pământul

Cerul

„De început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”

Primim şi mărturisim că la acel început al lumii au apărut doar cerul şi pământul, şi nici un alt corp ceresc nu exista, nici o planetă, satelit, galaxie, stea, asteroid, cometă etc., doar cerul şi pământul:

„Apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul”. (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron )

Care sunt informaţiile accesibile până acum despre forma şi natura cerului şi a pământului?

„Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de «cerul cerului» şi de «cerurile cerurilor», şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica)

Despre ce este vorba? Aceşti „filosofi păgâni” au fost printre alţii Pitagora, Platon Aristotel, Ptolemeu, Iparh. Despre ce învăţături ale lui Moise era vorba? Exact despre acelea în care Moise, fiind crescut şi educat la curtea Faraonului, a excelat: cele astronomice. Căci, este prea bine cunoscut faptul că egiptenii s-au numărat printre cei mai avansaţi în domeniul astronomiei şi matematicii:

„Se spune că marele Moisi, al cărui nume este foarte mare la toţi oamenii din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce Este numai după ce şi-a exercitat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor”. (Sf. Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri)

Iarăşi, Moise a trăit cu mult înainte de filosofii greci amintiţi. Este limpede că aşa se explică valoarea acelor cunoştinţe ştiinţifice, ce au fost lăsate la o parte în textul revelat al Scripturii ca fiind de o importantă secundară în iconomia mântuirii, dar s-au păstrat în omenire pe această cale. De aceea ele au şi dăinuit mii de ani, aşa cum vom vedea.

Mărturisim şi noi ce mărturisesc Părinţii şi respingem şi lepădăm cu totul interpretările „alegorice” sau „metaforice” privitoare la mişcarea „aparentă” a soarelui sau a cerului. În Scriptură există în jur de şaizeci de astfel de pasaje, nu le-am mai enumerat pe toate privitoare la mişcarea soarelui în jurul pământului, deci geocentriste, şi nici măcar unul singur care să indice o mişcare a pământului heliocentrică!

Revenind la forma cerului, vedem că Sfântul Ioan Damaschin acceptă fără a combate faptul că forma cerului este o sferă, ceea ce este important pentru cele ce vor urma. Alt element important este legat de starea sau mişcarea cerului:

„Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de cerc, că este în formă de sferă şi, ori din ce parte l-ai privi, el este partea cea mai înaltă…

Mai sus de pământ şi de apă, peste tot, de jur împrejur, ca o îmbrăcăminte, aerul; şi peste tot împrejurul aerului, eterul. Iar în afară de toate, în formă de cerc, cerul.

Ei spun că cerul se mişcă în formă de ciclu şi că strânge împreună pe cele dinăuntru în aşa fel că ele rămân fixe şi nu cad.

Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip egal dela pământ şi în sus şi în lături şi în jos. În jos şi în lături adică, potrivit felului nostru de a simţi, pentrucă, potrivit celor spuse mai sus, cerul ocupă în toate părţile locul de sus şi pământul pe cel de jos. Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage împreună cu el, prin mişcarea lui foarte iute, soarele, luna şi stelele”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica)

Deocamdată, în acest moment iniţial nu există, cum am spus, nici un alt corp ceresc. Am reţinut însă despre cer următoarele elemente: forma sferică, consistenţa şi mişcarea de la răsărit la apus. Ele sunt deocamdată de ajuns.

Pământul

Locul său: centrul universului;

starea sa: nemişcat; poziţia: dreaptă

Să vedem acum ce ni se spune despre pământ:

Pasaje scripturistice legate de stabilitatea (imobilitatea) Pământului

Dacă se poate spune cu dreptate că Scriptura nu indică nicăieri riguros faptul că pământul se găseşte în mijlocul universului, în schimb se arată clar că el este nemişcat (geostatic), excluzându-se categoric orice fel de mişcare de rotaţie, fie una zilnică în jurul axei sale, fie orbitală anuală în jurul soarelui. Acestea nu au de altfel nici un sens, nici teologic, nici fizic, nici astronomic, fiind nişte invenţii ale unor gânditori ce au căutat explicaţii alternative la cele scripturistice şi patristice. Pasaje scripturistice se găsesc în mai mulţi Psalmi:

Ps. 17, 15; Ps. 95, 10; Ps. 77, 75; Ps. 103, 6

„Pentru că-şi întări lumea, care nu se va clăti”. (Psalm 92, 2)

„Cela ce întemeiază pământul pre întemeierea lui, nu se va pleca în veacul veacului”. (Ps. 103, 5)

Şi pentru ca să nu fim acuzaţi că rămânem fixaţi ca neoprotestanţii fundamentalişti în înţelesul strict literal al cuvintelor, vom aduce şi tâlcuirea Fer. Teodoret al Cirului:

„5. Cela ce întemeiază pământul pre întemeierea lui.

Iar Achila şi Simmah: „peste şederea lui”.

nu se va pleca în veacul veacului.

Pentru că, întemeindu-l pe dânsul, peste sine însuşi, i-a dat lui nemişcarea, şi aşa va rămâne câtă vreme va voi El. Aşa zice şi aiurea: «spânzurând pământul peste nimic».

Ps. 118, 90: „Întemeiat-ai pământul şi rămâne”

Fer. Teodoret: „Întemeiat-ai pământul şi rămâne

Cu rânduiala Ta rămâne ziua,

Pământului i-ai dat statornicie pentru prea-multă vreme. Şi a rămas după cum i-ai poruncit”.

2 Regi XXII, 16; Iov XXVI 5-6; XXXVIII, 4-8; Isaia 13, 10, 13; 44, 23- 24; 48, 13; Pildele lui Solomon III, 19; VIII, 27-29;

„Neam merge şi neam vine, şi pământul în veac stă”. (Eclesiastul I, 3-5)

Ioan XVII, 24; Evrei I, 10.

„Teme-te de Dumnezeu, cu a cărui poruncă pământul pe ape s-a întărit, … de Cel ce a întemeiat pământul pe tăria lui şi nu se va clăti în veacul veacului…” (Lepădări la Sf. Botez)

Cum se vor putea împăca acestea cu mişcările rapide de titirez ale pământului, aşa cum ne învaţă lumea? Nu se va clăti, dar se va roti ameţitor prin spaţiu?…

Singurul caz excepţional de mişcare a pământului este cutremurul. Dar în nici un caz nu este vorba de o rotaţie de vreun fel permanentă, ci de o clătinare temporară: 2 Regi XXII, 8; 1Paralipomena XVI, 30; Iov IX, 6; Ps. 59, 2; 76, 18; Isaia 13, 10, 13; 24,18.

Acelaşi Sfânt Vasile, care opreşte de la cercetările curiozităţii omeneşti, acceptă fără a combate următoarele propoziţii:

„Unii filosofi ai naturii spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distantei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar… Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pământul nu cade în nici o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său…

Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului…” (Hexaimeron )

Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti ne învaţă în continuare:

„Pământului i-a păstrat locul de la mijloc, dându-i rostul unui centru şi înconjurându-l cu apele oceanului, ca spre a-i spori frumuseţea prin albastrul straielor”. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa Sf. Constantin cel Mare – sec. IV)

„Întrucât cerul cuprinde totul la sânul său, fiind nemărginit şi adunat în sine, şi că pământul şi împrejurimea lui pluteşte în mijloc şi că toate corpurile se rotesc în jurul unui punct stabil şi solid, atunci trebuie neapărat ca elementele care se află deasupra pământului să se afle şi dedesubtul lui, căci una şi aceeaşi substanţă dă roată masei globului pământesc… tot aşa o dată cu rotaţia soarelui, întunericul va alerga mereu pe partea opusă razei perpendiculare, aşa că deopotrivă spaţiul cuprins deasupra sau dedesubtul pământului, devine când luminos, când întunecat”. (Sf. Grigore de Nyssa, Despre suflet şi înviere)

„Ci precum pământul după a lui fire stă şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos?…

Şi pământului celui nemişcat i-a rânduit împrejur, ca unui centru, un cerc foarte sus aşezat, şi în chip iscusit foarte a legat cerul cel în veşnică mişcare prin cele ce se află la mijloc, pentru ca lumea să rămână şi statornică, şi mişcătoare; căci corpurile în veşnică şi repede mişcare sunt aşezate în cerc, iar ceea ce este nemişcat a primit în mod necesar locul din mijloc, având drept contra greutate pentru mişcarea sa, nemişcarea, ca să nu se mişte din loc, în felul unui cilindru, sfera universului”. (Sf. Grigore Palama, Omilii)

„Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru sade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi Dumnezeiasca Scriptură de asemenea”. (Sf. Atanasie de Paros, Dogmatica )

Sintetizând cele de mai sus să recapitulăm:

– La un început absolut al timpului O, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

– Timpul şi spaţiul apar simultan din nimic.

– Cerul are o formă perfectă sferică şi o consistentă asemănătoare fumului. El se roteşte în jurul pământului.

– Pământul este sferic (şi nicidecum plat), greu, dens, stabil, nemişcat şi stă în mijlocul cerului (universului) suspendat pe nimic.

– Pământul nu este planetă.

ZIUA IV

Luminătorii (planetele, stelele)

Şi zise Dumnezeu: „Facă-se luminători întru întăritura cerului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie în semne şi în vremi şi în zile şi în ani. Şi să fie spre luminare întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ”. Şi se făcu aşa. Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi puse pre dânşii Dumnezeu întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi să stăpânească zilei şi nopţii. Şi să osebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi să făcu seară şi să făcu dimineaţă, zi a patra.

Soarele: locul şi mişcarea lui

„Atunci a grăit Iisus către Domnul în ziua, în care au dat Dumnezeu pre amoreu supus fiilor lui Israil, când i-au bătut pre ei la Gavaon, şi s-au surpat dela fata fiilor lui Israil; şi a zis Iisus: să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului. Şi au stătut soarele şi luna, cu starea până când au făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Au nu este aceasta scrisă în Cartea dreptului? Şi a stătut soarele în mijlocul cerului, şi n-a mers către apus cu sfârşitul unei zile. Şi nici mai înainte, nici după aceea n-a fost zi ca aceasta ca să asculte Domnul de cuvântul omului…” (Iisus Navi, X, 12-14).

„Soarele şi luna stătu întru rânduiala ei; întru lumină zvârliturile Tale vor merge spre lumina fulgerului armelor Tale”. (Avvacum, III, 10)

„Şi a zis Ezechia către Isaia: «Ce semn este că mă va însănătoşi Domnul, şi mă voi sui în Casa Domnului în ziua a treia?» Şi a zis Isaia: «Acest semn va fi ţie de la Domnul, că va face Domnul cuvântul, care au grăit: vrei să meargă umbra zece trepte înainte, au să se întoarcă zece trepte înapoi?» Şi a zis Ezechia: «uşor este a abate umbra zece trepte, nu aşa, ci să se întoarcă umbra zece trepte înapoi». Şi a strigat Isaia proorocul către Domnul, şi s-a întors umbra de la semn înapoi zece trepte». (4 Regi XX, 9-11)

„Şi iată semnul care ti se va da ţie de la Domnul că El Îşi va împlini cuvântul Său: «Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii». Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse”. (Isaia XXXVIII, 7-8)

„La tot pământul ieşi răspunsul lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare au pus lăcaşul lui; şi el ca un ginere ieşind din cămara lui. Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale; din marginea cerului ieşirea lui. Şi istovul lui până la marginea cerului, şi nu este cel ce se va ascunde de căldura lui”. (Psalm 18, 4-6)

„Neam merge şi neam vine, şi pământul în veac stă. Şi răsare soarele, şi apune soarele, şi la locul lui trage el răsărind, iese către austru şi înconjoară către crivăţ, înconjoară înconjurând…” (Eclesiastul I, 3-5)

„Dacă soarele, care este supus stricăciunii, este atât de frumos şi atât de mare, dacă este iute în mişcare şi-şi face cu atât regularitate mişcările sale de revoluţie, dacă are o mărime cu dreaptă măsură în univers, încât nu depăşeşte măsura fată de întregul univers, iar prin frumuseţea lui este ca un ochi strălucitor aşa cum se cuvine creaţiei…” (Sf. Vasile, Hexaimeron)

„Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata nopţii este drumul soarelui pe sub pământ dela apus la răsărit”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica)

Precum am afirmat mai înainte, soarele, cu toate că este mult mai mare în circumferinţă şi volum, este doar un „luminător”, desigur că foarte important, întrucât vom vedea că este chiar singura sursă de lumină în tot universul, lucru iarăşi cu totul contrar afirmaţiilor ştiinţei. Soarele este, potrivit învăţăturii patristice o planetă, adică un corp ceresc rătăcitor, ce planează şi se roteşte în jurul pământului. Suntem permanent conştienţi de şocul şi sminteala ce o provoacă aceste afirmaţii, fiind tot timpul sub acuzaţia de „medievali”, „retrograzi”, „nostalgicii Bizanţului”, dacă nu chiar ai Inchiziţiei, anti-ştiinţifici, obscurantişti, ignoranţi, fanatici, habotnici, bigoţi şi cine mai ştie ce. Ne asumăm mărturisirea, cu riscul de a-i tulbura din temelii pe astronomi şi cei ce îi cred pe aceştia pe orbeşte „pe cuvânt”. Deci, cum spuneam, soarele este o planetă şi nicidecum o stea. Stea înseamnă altceva: un corp ceresc ce are o poziţie fixă şi se deplasează cu tot cu cerul (tăria). Grupurile de stele formează o constelaţie, o zodie, şi ele se deplasează de la răsărit la apus păstrându-şi configuraţia intactă. Diferenţa dintre soare şi stele este cea care am arătat-o: soarele se mişcă precum o face planeta, plus că el este unicul izvor al luminii în univers. Scriptura întăreşte aceasta:

„Alta e mărirea soarelui, şi alta e mărirea lunii, şi alta e mărirea stelelor” (1 Corinteni XV, 40)

Nu numai lumină, el dă şi căldura, dar cum am mai spus, ca un fel de calorifer (purtător de căldură). Desigur că din momentul apariţiei lui în ziua a 4-a, au apărut şi anotimpurile.

Luna

„Acum însă Dumnezeu a rânduit ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopţii, când este lună plină; că atunci cei doi luminători stau aproape drept faţă în faţă. Când răsare soarele, luna, la vreme de lună plină, coboară şi dispare, iar la apusul soarelui apare iarăşi la răsărit. Dacă în celelalte faze ale lunii, lumina lunară nu este egală cu noaptea, aceasta nu are nici o legătură cu cele cercetate acum de noi. Afară doar atât că atunci când este lună plină, luna stăpâneşte noaptea cu lumina ei, este mai strălucitoare decât stelele şi luminează pământul; dar împarte deopotrivă cu soarele măsura timpului.

Luna, după ce îndeplineşte de douăsprezece ori drumul său, săvârşeşte durata unui an; numai că adeseori este nevoie de adăugarea unei luni pentru a se ajunge la o completare exactă a anotimpurilor, aşa cum calculau anul în timpurile vechi evrei şi grecii…” (Sf. Vasile, Hexaimeron)

„Trebuie să se cunoască că luna este luminată de soare, nu pentru că Dumnezeu nu a avut de unde să-i dea lumină proprie, ci ca să pună în natură ritm şi ordine, pentru ca unul să conducă, iar altul să fie condus…

Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acopere umbra pământului, când luna este în a cincisprezecea zi, şi când se găseşte în partea contrară în centrul cel mai înalt, adică soarele este sub pământ, iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi nu ajunge lumina solară să o lumineze.

Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de Creator lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zi deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece ale Soarelui. Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge complet neluminată, şi iarăşi unindu-se cu soarele renaşte şi se reînnoieşte, aducându-i se aminte de învierea noastră. Aşadar, în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea, la evrei, în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile…

Fazele lunii

Conjuncţie, când luna se află în acelaşi grad în care apune soarele; naştere, când se depărtează de soare 15 grade; răsărit când apare; în formă de secere, de două ori, când se depărtează 60 de grade; pe jumătate de două ori, când se depărtează 90 de grade, la primul pătrar, de două ori, când se depărtează 120 de grade; aproape plină şi aproape complet strălucitoare, de două ori, când se depărtează 150 de grade; lună plină, când se depărtează 180 de grade. Am spus „de două ori”, odată cu creşterea lunii, altă dată cu descreşterea lunii. În două zile şi jumătate, luna străbate fiecare zodie”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica )

Să mai adăugăm la acestea şi faptul că luna se roteşte în jurul pământului în timp de 24 de ore şi nu în 29 de zile, cum suntem învăţaţi. Ea se mişcă (roteşte):

– în jurul pământului (circulară) (aprox.) 24 h;

– pe traseul zodiacal complet (rectilinie de urcare-coborâre) în (aprox.) 29 de zile;

Această mişcare din urmă face ca luna să privească spre pământ totdeauna cu aceeaşi faţă, numită şi „faţa văzută a lunii”, cealaltă rămânând permanent întoarsă. Se poate observa aici un respect al acestei planete atât de importante, luminătorul cel mic, al doilea ca importantă după soare, ce nu întoarce niciodată spatele spre pământul din centru, vieţuit, unde se află omul, cununa creaţiei, şi unde S-a întrupat Hristos. Acelaşi lucru îl fac şi restul planetelor în rotaţia lor legată de sfera (cerul) respectivă.

Tot cerul şi toate corpurile cereşti:

planetele (inclusiv soarele, una dintre ele!),

stelele se învârtesc în jurul pământului

Pe cât era de clar oamenilor că pământul se află în mijlocul lumii (universului), tot atât de clar era şi faptul că soarele şi luna se învârt în jurul lui, ca nişte sateliţi. Şi nu numai ele ci şi tot cerul, cu stelele constelaţiile şi zodiile lui. Aceasta este perspectiva biblică, şi nu cea inventată de Claudiu Ptolemeu sau alţi „geocentrişti”.

Simţurile noastre ne spun exact acelaşi lucru când vedem pe cer mersul diurn al soarelui (lăsăm deocamdată luna deoparte) de la răsărit la apus. Dar, poate vor zice unii că simţurile ne pot înşela: iluzii optice, mişcări aparente, distorsiuni, halouri, paralaxe, aberaţii de tot felul. Şi nu numai unii, ci chiar şi Sfinţii ne atrag atenţia asupra acestui fapt.

Revenind la „oile noastre”, relativiştii concilianţi spun astfel: totul depinde de punctul de referinţă. Dacă priveşti de pe pământ, atunci te afli în centrul universului nemişcat şi totul se mişcă în jurul tău. Dar acelaşi lucru se întâmplă şi dacă te afli într-o navetă spaţială, ce devine ea centrul de referinţă.

Aparenta logică înşeală astăzi cu enormă uşurinţă minţile noastre slăbite şi otrăvite de duhurile secularizării, necredinţei în Biserică şi Scripturi, şi încrederii cvasi totale în capacităţile savanţilor şi tehnicienilor. Doar, ni se spune, „cine a trimis navete spaţiale, şi a elaborat o aşa de avansată tehnologie spaţială, Sfinţii Părinţi sau savanţii (americani, sovietici, japonezi, etc.)? Deci cine se pricepe mai bine la astronomie?”

Cosmologia scripturistică şi patristică

Micul nostru studiu nu are ambiţia de a realiza integral acest lucru, ci doar de a da nişte impulsuri spre o cercetare ulterioară mai amănunţită. Vom prezenta totuşi, fragmente reprezentative ce ne vor descrie modul în care trata Sf. Tradiţie problemele astronomice:

„întrucât [luna] se mişcă mai repede în spaţiul său de mişcare, ea străbate de douăsprezece ori orbita sa până când soarele a parcurs o singură dată drumul său. Şi iată de ce luna nu este totdeauna luminată în întregime: din pricina desei învârtiri pe cercul său, ea nu rămâne tot timpul faţă în faţă cu soarele, căci acesta face înconjurul drumului său într-un timp mai lung.

„Dar desigur e bine a privi şi cauza, de ce ni s-a ordonat a serba Pastele după echinocţiul de primăvară; deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, apoi dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pre alta; căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului; căci soarele întrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al Berbecului; iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin Balanţă, nici cât de puţin precipitându-se înaintea soarelui, precum îndătinează să alerge cel puţin în timpul de acuma, pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţie cu stricteţe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, dacă şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminilor.

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai degrabă nevariat de-odată cu universul ca şi cum ar fi fost aşteptând sfârşitul creării universului, iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna aproape asemenea cu soarele în abundenţa splendorii; căci nu era cu cale, nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca (să se facă înainte de acel timp) luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pre acela ce avea să împărăţească asupra creaţiei; de altminteri având încă a se crea şi timpul trebuiau neapărat ca ziua şi noaptea ce erau acuma prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta este mai firesc înainte decât neegalitatea, precum şi averile mai înainte decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată peste măsura şi nepotrivirea; apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios ca la începutul echinocţial al timpului în care omul a primit întâia formare să se facă şi economia reformării lui, şi deoarece (de atunci înainte) lumina cucerniciei avea să crească şi întunericul necredinţei să scadă, se prăznuiesc Paştele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocţiu, când lumina zilei se adaugă, iar întunericul nopţii se micşorează” (Matei Vlastar – sec. XIV- Sintagma, Litera P: Despre Sfintele Paşti )

„Iar când s-au împlinit de la Facerea lumii ani 532 atunci s-a săvârşit întâia asemănare a crugurilor cereşti, care nu deasemenea aleargă şi întoarcerea spre întâia rânduială a alergării. Căci ca în cinci sute şi treizeci şi doi de ani (532) crugurile soarelui care câte douăzeci şi opt de ani (28) întru sine având, de nouăsprezece (19) ori întorcându-se. Iar crugurile lunii câte nouăsprezece ani întru sine cuprinzând, de douăzeci şi opt de ori întoarcerea sa făcându-şi. Iarăşi soarele şi luna întru alergarea crugurilor lor se aseamănă, precum au fost din începutul zidirii lor şi aleargă cu rânduiala lor până la împlinirea numărului anilor acelora, după al cărora număr şi ciclul Pascaliei după aceia s-a alcătuit cu literele slavoneşti”. (Hronograful: Faptele anilor de la suta a şasea)

De fapt avem două mişcări, ale cerului înstelat, şi – să zicem – a planetei soare – care se produc cu viteze şi raze diferite. Şi atunci pentru observatorul de pe pământ, senzaţia este că soarele a rămas în urmă, (sau cerul a venit înainte) ceea ce se traduce spaţial printr-o deplasare inversă a soarelui, deci invers acelor de ceasornic (trigonometrică), lăsând impresia mişcării inverse, retrograde.

Şi atunci cum rămâne cu afirmaţiile Sfinţilor Ioan Damaschin şi Grigore Palama? Se mişcă oare planetele în sens contrar cerului sau nu? Întrucât soarele este şi pentru Sfinţi o planetă, ar urma ca şi el să se mişte de la apus la răsărit. Revenim la mişcarea aparentă, şi chiar relativă. Dacă avem două cercuri sau roţi sau sfere de mărimi diferite ce se mişcă una într-alta (cum ar fi cerul şi soarele), în aceeaşi direcţie cu viteze diferite, într-un sens relativ faţă de cel cu viteză mai mare, cel mai mic şi mai lent se va mişca în sens diferit. Întrucât pământul este tot timpul un centru de referinţă fix şi stabil la modul absolut, faţă de el şi soarele şi cerul se mişcă doar într-o direcţie: de la răsărit la apus. Dar dacă reperul este cerul – un reper mobil şi relativ! – soarele – şi toate celelalte planete – se mişcă în sens contrar.

Referitor la afirmaţia din Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, trebuie menţionată şi concepţia mecanicii astrofizice aristotelice pe care o împărtăşea Sfântul. Planetele au ca mişcare proprie o rotaţie în sens apus – răsărit, iar cerul în sens invers. Am putea numi acestea în termeni moderni sensul trigonometric şi cel al acelor de ceasornic. Dar datorită faptului că cerul este considerat ca fiind Primul Mobil, un fel de motor universal, el imprimă această mişcare a sa tuturor celor 7 planete, forţându-le să se rotească în sensul de la răsărit la apus, aşa cum vedem. Consecinţa acestei acţiuni ar fi aceea că, o dată cu distanţa faţă de cer, această acţiune scade treptat, ceea ce înseamnă mişcarea de rotaţie diurnă se încetineşte. Astfel se explică diferenţa „zilelor” celor două planete extreme Saturn şi luna, luna având „ziua” cea mai lentă.

Şi pentru ca să ne fie încăodată clar care sunt cele şapte planete, să ne reamintim numele zilelor săptămânii, legate în totalitate de chiar aceste planete: luni (Luna); marţi (Marte); miercuri (Mercur); joi (Jupiter); vineri (Venus); sâmbătă (Saturn), duminică (Soarele). Este drept că la noi „duminică” s-a rupt de soare, dar regăsim legătura în limbile germanice (Sunday, Sondag, Söntag)

Contestarea revelaţiei Duhului Sfânt

de către gânditorii umanişti

Vom vedea limpede acelaşi motiv real ce i-a determinat pe Copernic, Braché, Galilei, Kepler, şi chiar Newton, să iscodească mişcările cereşti în cele mai mici detalii, prin observaţii amănunţite asupra poziţiilor şi mişcărilor cereşti reale şi aparente, stabilirii efemeridelor, etc.: astrologia. Aceste observaţii se încadrează de Părinţi astfel:

„Că geometriile, adică (măsurările de pământ) şi meşteşugurile cele aritmiceşti, şi iscodirile cele pentru cele tari şi mult vestita (lăudăroasa) astronomie[1] – deşertăciunea cea cu multă îndeletnicire, – spre ce fel de sfârşit s-au răzvrătit… «Ci se făcură în deşert întru gândurile lor şi se întunecă cea fără înţelegere a lor inimă. Zicând a fi înţelepţi nebunit-au.» (Sf. Vasile cel Mare)

Sfinţii Părinţi ne-au arătat care este soarta tuturor celor ce se bizuie pe propriile puteri, şi se apucă să emită păreri şi terorii „ştiinţifice” sau filosofice:

„Multe pentru fire au scris înţelepţii elinilor, şi nici un cuvânt al lor nu a stătut nemişcat şi neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pe cel mai dinainte de el îl surpă. Drept aceea noi nu avem nici o trebuinţă a vădi şi a surpa pe ale acelora, pentru că din destul sunt ei între dânşii spre a lor răsturnare”. (Sf. Vasile cel Mare)

Iată, spre exemplificare, rânduri zdrobitoare ce risipesc ca fumul neghiobiile copernicane:

«Şi puse pre dânşii [pe luminători] Dumnezeu întru întăritura cerului».

– Ce înseamnă: «şi puse»? Că ar putea spune cineva că i-a fixat!

– Doamne fereşte! Că-i vedem într-o clipită de vreme mergând multă cale, că nu stau niciodată într-un singur loc, ci-şi îndeplinesc drumul care li s-a poruncit de către Stăpân să-l facă.

– Atunci ce înseamnă «şi puse»?

– Cuvintele acestea sunt în locul cuvintelor: «Le-a poruncit să fie în cer.» Şi ai să vezi mai departe în Scriptură că spune: «Şi a pus pe Adam în rai»; asta nu înseamnă că l-a fixat în rai, ci că a poruncit să fie în rai. În acelaşi timp putem spune şi despre stele, că Dumnezeu a poruncit să fie în tăria cerului, ca să trimită lumina lor pe pământ… După cum nu poţi vedea ziua stelele mergând pe cer – că lumina soarelui prin marea sa strălucire, le acoperă rostul lor… Fiecare dintre stihii îşi păstrează drumul său şi nu-şi depăşeşte propria măsură; ascultă de porunca Stăpânului şi-şi împlineşte lucrarea ei”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere)

Să-l supunem pe ereticul Copernic şi „filosofarea” sa nesăbuite despre cer, care a deschis o adevărată „Cutie a Pandorei”, (dar acelor „daruri” venite de la necuratul, ce au început cu geocentrismul, apoi au continuat pe acelaşi fir cu teoria gravităţii, ipotezele cosmologice alternative – Kant-Laplace, Lomonosov, etc. -, evoluţionismul darwinist sau teist, teoriile marxiste, nihilismul nitscheian, psihanaliza freudiană, relativitatea einsteiniană, Ozn-urile -ufologia -) judecăţii Părinţilor:

„Nimeni să nu compare duhovniceasca noastră învăţătură, care este simplă şi nemeşteşugită, cu curiozităţile celor ce au filosofat despre cer. Pe cât de frumoasă este frumuseţea femeilor cinstite fată de a curtezanelor, pe atât de mare este şi deosebirea dintre învăţăturile noastre şi învăţăturile filosofilor profani. Aceştia prezintă în învăţăturile lor probabilităţi siluite; aici, în Scriptură, adevărul stă de faţă, lipsit de cuvinte meşteşugite. Şi pentru ce să ne ostenim noi să combatem minciuna lor, când e destul să punem cărţile lor faţă în faţă şi să asistăm în linişte la războiul dintre ei?…

Filosofii aceştia se depărtează însă de adevăr şi nu fac altceva decât să taie drumuri greşite, care-i duc la învăţături false”. (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron)

Reacţii anticopernicane

Noi ortodocşii nu suntem adepţii scolasticei medievale catolice, cu bazele ei aristotelice, şi nici adepţii lui Ptolemeu. Dar frazele de mai sus, pe lângă „consensul bunului-simt” întrunesc două consensuri cu mult mai importante: consesus Patrum şi consensus Ecclesiae! Asa ar fi grăit şi Sfinţii Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigore Palama…

Se spune, ca un loc comun, că Sfinţii Părinţi se foloseau de ştiinţa vremii lor. Nu e rău, dar trebuie afirmat cu tărie că, deşi am văzut că ei se foloseau de Aristotel şi Ptolemeu, teologia lor nu depindea câtuşi de puţin de cercetările ştiinţei, fie antice fie contemporane (Sf. Vasile a trăit în sec. IV iar Matei Vlastare în sec. XIV), şi nu numai că nu depindea, dar nici nu s-ar fi modificat în tâlcuirile lor în funcţie de cine ştie ce noi descoperiri sau ipoteze ştiinţifice, trecătoare şi supuse înşelării şi modificării. Şi atunci nu putem să-i combatem pe Aristotel şi pe Ptolemeu, fără ca în acelaşi timp să-i combatem pe Părinţii care în consens le-au primit acelora concepţiile fizice şi cosmologice.

Sf. Ioan Damaschin a trăit în secolul al VIII-lea, iar Matei Vlastare în prima jumătate a secolului al XIV-lea, deci Galilei ar fi putut fără nici o problemă să-i consulte, mai ales în probleme astronomice ce aveau directă legătură cu Scriptura. Cât despre „problemele fizice” puse în discuţie, ele fac parte exact din domeniul credinţei: facerea lumii, a pământului, soarelui, lunii, stelelor, cerului etc. sunt dogme revelate de Duhul Sfânt prin prooroci, şi constituie fără nici o îndoială articole de credinţă şi de mântuire. Încă odată, tare rău fac cei ce nu cred întocmai cuvintele Scripturii şi propovăduiesc (fie şi ca ipoteză de lucru) altceva, diferit, sau, şi mai rău, potrivnic. Sfinţii Părinţi nu au făcut nimic de acest fel, care să fi fost primit de Biserică!

Şi pentru acei ce se pot întreba: „Dar oare Biserica Ortodoxă a luat vre-o poziţie în problema heliocentrismului? A osândit acest sistem ca eretic, după cum a făcut-o inchiziţia catolică?”, reluăm pasajul din „Dogmatica” Sf. Atanasie de Paros:

„Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru şade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi Dumnezeiasca Scriptură de asemenea. Iar acum filozofi cei mai noi ai Europei, ai socotelii celei împotrivă şi s-au făcut şi sunt, centru punându-l ei pe soare, iar planetă (adică rătăcit) împrejurul soarelui pe pământ adică pe toată sfera cea rotundă”.

Să vedem acum ce spune Scriptura:

„La tot pământul ieşi răspunsul lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare au pus lăcaşul lui; şi el ca un ginere ieşind din cămara lui. Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale; din marginea cerului ieşirea lui. Şi oprirea lui până la marginea cerului, şi nu este cel ce se va ascunde de căldura lui”. (Psalm 18, 4-6)

La care Sf. Ioan Gură de Aur comentează: „Prin cuvintele: «din marginea cerului ieşirea lui. Şi oprirea lui până la marginea cerului», ne-a arătat că într-o clipă de vreme străbate întreaga lume, că-şi sloboade razele sale de la o margine la alta a pământului şi că aduce mare folos”.

Iar Fer. Teodoret al Cirului: „Aceasta a zis-o şi dumnezeiescul David: Şi pus locaşul Său în soare, ca el să se asemene, după frumuseţe, cu mirele ce iese din cămară cu multă bună cuviinţă, iar după grăbnicie – cu un uriaş ce aleargă cu multă putere şi tărie, nimeni stându-i spre împiedicare şi ispitindu-se să-l oprească despre mergerea înainte. Aşa şi acesta: răsare de la răsărit, şi într-o zi trece cerul şi ajunge la apus, împărtăşind toată jivina de a sa fierbinţeală”.

Sf. Tradiţie: „Cel ce eşti mir preascump şi cu bună mireasmă, nu te scârbi de întinăciunea mea, nu te depărta de la mine până în sfârşit, ci fii mie păzitor nedepărtat pururi, că şi soarele trecând peste locurile cele spurcate nu se spurcă”. (Canon de rugăciune către Îngerul păzitor, Cânt. a 6-a)

„Ci şi după cei minunaţi şi înţelepţi cititori şi văzători de stele, după Marele Ptolemeu şi alţii, greşite acestea se află că în 300 de ani, acei, şi ceva mai mult zic, că o zi se adună, arătând şi aceasta, nu de la a soarelui mişcare adică – că liniştită îşi face mişcarea şi neschimbată – ci, după măsurarea zilelor anului”. (Hotărârea Sinodului din Constantinopol, 1583)

„Iar Duhul arătat grăieşte că în vremile de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti. Ale celor ce întru făţărie grăiesc minciuni, fiind arşi[2] la a lor ştiinţă”. (1 Timotei, IV, 1-2)

Biserica Ortodoxă nu trebuie să fie considerată în rând cu inchiziţia catolică, dar nici ca fiind incapabilă să decidă cu hotărâre într-o problemă de acest tip, în care învăţătura de credinţă este atacată din partea filosofiei sau ştiinţei omeneşti căzute.

Tot în acest sens, reluăm pasajul din „Dogmatica” Sf. Atanasie de Paros:

„Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru şade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi Dumnezeiasca Scriptură de asemenea. Iar acum filozofi cei mai noi ai Europei, ai socotelii celei împotrivă şi s-au făcut şi sunt, centru punându-l ei pe soare, iar planetă (adică rătăcit) împrejurul soarelui pe pământ adică pe toată sfera cea rotundă”.

„Filosofii cei mai noi ai Europei” sunt exact Copernic, Kepler, Galilei, Newton şi urmaşii lor, iluminiştii sec. al XVIII-lea contemporani Sfântului. Sfântul Atanasie de Paros este socotit împreună cu Sf. Nicodim Aghioritul şi alţi părinţi atoniţi (Sf. Marcu al Corintului, Neofit Capsocalivitul, ieromonahul Agapit) ca făcând parte din gruparea „colivarilor”, o mişcare de reînviere a tradiţiei ortodoxe ce se opunea modernismelor şi abaterilor tipiconale ale vremii. Sfântul Atanasie a combătut cu toată puterea aceste manifestări ce încercau să penetreze în Grecia sec. XVIII.

În lipsa unor răspunsuri „oficiale” date de sinoade locale sau pan-ortodoxe să menţionăm totuşi o opinie duhovnicească autorizată a Sf. Teofan Zăvorâtul:

„În prezent[3] , există o proliferare de nihilişti, spiritişti şi alţi isteţi în vicleşuguri care sunt rătăciţi de falşii învăţători ai Apusului. Chiar credeţi că Sfânta noastră Biserică ar trebui să tacă şi să nu îşi ridice glasul pentru a-i osândi şi anatematiza, dacă învăţăturile lor distrugătoare ar fi ceva nou? Nici într-un caz. Ar trebui ţinut un sinod, şi în sinod toţi aceştia împreună cu învăţăturile lor ar fi daţi anatemei, şi la actualul Sinodicon al Ortodoxiei s-ar adăuga următoarele: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor – anatema». Dar nici nu este de trebuinţă un astfel de sinod, şi de o astfel de adăogire. Toate învăţăturile lor mincinoase deja au fost anatematizate de dinainte în acele puncte în care se pronunţa anatema celor ce neagă existenta lui Dumnezeu, spiritualitatea şi nemurirea sufletului, învăţăturilor privind Preasfânta Treime şi dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. Nu vedeţi ce înţelepciune şi înainte vedere are Sfânta Biserică atunci când ne face să slujim actualul Sinodicon şi să-l ascultăm? Şi totuşi se aude: «Aşa ceva e depăşit.» Tocmai acum este de trebuinţă. Poate că acum 100 de ani n-ar fi fost aşa de relevant. Dar în timpurile noastre se poate spune că dacă Sinodiconul Ortodoxiei nu ar exista încă, ar fi de trebuinţă să fie alcătuit, şi să fie spus nu numai în metropole ci şi în toate locurile şi bisericile: pentru a aduna toate relele învăţături ce se împotrivesc Cuvântului lui Dumnezeu, şi să le aducem la cunoştinţa tuturor, ca toţi să ştie ce trebui e să păstreze şi ce învăţături să lepede. Mulţi au minţile stâlcite numai datorită neştiinţei, iar o osândire de obşte a învăţăturilor pierzătoare i-ar mântui de la pieire…

Dacă cineva se teme de anatemizare, trebuie să se păzească de învăţăturile ce îl duc să cadă sub ea. Dacă cineva se teme pentru alţii, să-i aducă la dreapta învăţătură. Dacă eşti ortodox şi totuşi nu eşti încă dispus să faci acest lucru, te găseşti în autocontrazicere. Dar dacă deja ai părăsit dreapta învăţătură, atunci ce-ţi mai pasă ce fac în Biserică cei ce o păstrează? Prin simplul fapt că ai conceput o concepţie diferită decât cea păstrată de Biserică, te-ai despărţit deja de ea. Nu înscrierea în registrul baptismal te face mădular al Bisericii, ci duhul şi conţinutul părerilor tale. Fie că învăţătura sau numele tău sunt pronunţate ca fiind sub anatemă sau nu, deja ai căzut sub ea când părerile tale sunt contrare celor ale Bisericii, şi când persişti în ele. Anatema este înfricoşată. Părăseşte toate părerile tale cele rele. Amin”.

Rezultatele cercetării Părinţilor arătau smerenie, asceză, cunoaşterea Scripturii şi multă rugăciune şi post. Şi chiar şi atunci când emiteau anumite păreri sau preluau concepţiile anticilor păgâni (Ptolomeu, Aristotel), ei le supuneau celor două criterii bisericeşti ale infailibilităţii: consensus Patrum şi consensus ecclesiae, în care este desigur implicit consensus Scripturae. Dacă părerile şi învăţăturile lor întruneau aceste consensuri, atunci învăţătura lor purta pecetea negreşelniciei.

Mărturisind că pământul nu corespunde acestor criterii de mai sus, creştinii ar trebui să înceteze pe dată a-l mai numi planetă! Dogmatica noastră ne spune despre planete:

„Au numit pe acestea planete, pentrucă se mişcă contrar mişcării cerului: cerul şi celelalte stele se mişcă dela răsărit la apus, dar numai acestea se mişcă dela apus la răsărit”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica)

Legat de aparentele mişcări descrise în astronomia curentă: rotaţia pământului în jurul axei sale şi mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui, să menţionăm şi o observaţie pertinentă a lui Nae Ionescu:

„Lăsăm la o parte faptul că mişcările de care s-a vorbit mai sus nu sunt fapte reale, constatabile prin simţuri, ci ipoteze interpretative ale faptelor reale, făcute cu unicul scop de a pune oarecare coerentă logică între fapte, ipoteze posibile şi probabile, însă, metafiziceşte, discutabile. Fapte reale, dacă prin fapt real înţelegem ceea ce e controlat prin simţuri – cum vor adversarii noştri, sunt:

1) mişcarea aşa-zisă aparentă a soarelui în jurul pământului, peste orizont;

2) mişcarea şi fazele lunii pe cer…” (Nae Ionescu, Teologia )

Scriptura confirmă acest lucru:

„Neam merge şi neam vine, şi pământul în veac stă. Şi răsare soarele, şi apune soarele, şi la locul lui trage el răsărind, iese către austru şi înconjoară către crivăţ, înconjoară înconjurând” (Ecleziastul, I, 4-6)

În acest sens se desprinde de la sine şi următoarea observaţie: aşa-numitul sistem solar pur şi simplu nu există! Nu primim decât existenţa acelor şapte planete tradiţionale, iar de sateliţi naturali nu vrem a şti, luna nu este nici ea „satelitul natural al pământului”, ci chiar prima planetă. De altfel, în modelul nostru bisericesc ea se învârteşte în jurul pământului în timp de aprox. 24 de ore, cu totul deosebit de rotaţia de aprox 28 de zile furnizată de către modelul heliocentric.

De asemenea respingem şi înclinaţia de 23¹/₂◦ a pământului, turtirea sa la poli şi celelalte de acest fel.

În general vorbind, toate elucubraţiile astronomice, începând chiar cu cele ale lui Ptolomeu însuşi au apărut în momentul în care, în loc să se limiteze la cunoştinţele de clară trebuinţă, cum ar fi cele ale mişcărilor lunii, soarelui şi zodiacului, oamenii s-au străduit să urmărească parcursul tuturor planetelor. Desigur că şi ele îşi au rostul şi sensul lor în iconomia cosmică, Dumnezeu nu face nimic zadarnic şi absurd. Dar, să spunem că nouă nu ne este de folos a cunoaşte mişcările complexe ale planetelor, ci numai în cazul păcătos când astronomii sunt în acelaşi timp şi astrologi, cum a fost de fapt cazul tuturor, de la Ptolomeu până la Newton cel puţin. Şi atunci înţelegem de ce trebuiau cunoscute în detaliu acele mişcări, pentru a stabili efemeride şi predicţii astrologice. Descoperirea lunetei şi telescopului a complicat şi mai mult lucrurile, oamenilor li s-a părut că văd tot felul de sateliţi, mişcări ciudate retrograde, mai nou se descoperă noi planete, galaxii, ca să nu mai vorbim de ipotezele de tip SF ca big-bang, găuri negre, universuri paralele, etc. Poate că aceste aberaţii nu ar fi apărut dacă observaţiile s-ar fi limitat la mişcările celor trei: luna, soarele şi zodiacul, pământul fiind cum am mai mărturisit, în centru şi nemişcat.

Nu încetăm a ne minuna şi întrista cum a fost cu putinţă ca omenirea întreagă, inclusiv cei din răsăritul ortodox, să renunţe la imaginea tradiţională (pământul în centru, soarele se învârteşte în jurul lui, ca şi bolta cerului, vechimea de 7500 de ani, zilele creaţiei de 24 de ore etc.) şi să adopte paradigma umanistă atee! Desigur, cei 40 de ani de comunism ateu au form(at-)at generaţii de oameni în acest calapod de gândire scientist şi evoluţionist, din care cu greu se mai poate ieşi.

În cazurile în care conflictele între cele două învăţături au devenit flagrante şi acute, s-a căutat o armonizare de compromis a lor, compromisul venind exclusiv din partea Bisericii. Rezultatele sunt hibrizi de genul „evoluţionismului teist”, sau alte teorii (zilele = ere geologice, etc.), ce nu au fost sancţionate cum se cuvine de către cei în drept să o facă. Mai mult, se consideră că acestea sunt probleme relative şi secundare, ce nu afectează în vreun fel dogmele, evlavia şi mântuirea.

Este adevărat că în Cartea Facerii nu se vorbeşte explicit de rotaţia soarelui în jurul pământului, dar Scriptura continuă şi cu celelalte pasaje indicate mai sus.

Legând însă alte fragmente din aceeaşi lucrare, şi mai presus de aceasta afirmaţiile scripturistice şi credinţa consensus Patrum şi consensus ecclesiae, se impune concluzia că pământul se credea de către zdrobitoarea majoritate a fi în centrul universului, nemişcat şi că soarele şi luna, create în a patra zi se învârtesc în jurul pământului. Oare toţi Părinţii indicaţi ar fi îndrăznit să contrazică revelaţia Scripturii, fie şi prin speculaţii?

La aceasta adăugăm că, deşi textul normativ de plecare este şi rămâne Sf. Scriptură, ea nu este nicidecum în ortodoxie unica autoritate! Ci, ne sunt totdeauna de mare trebuinţă şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi.

„Teoria” heliocentristă/acentristă poate fi pe drept cuvânt socotită a fi un „cal troian” pătruns în sec. al XIX-lea în cetatea Bisericii Ortodoxe a Răsăritului. Această învăţătură este venită din partea şcolii lumii acesteia. E drept, ea nu a fost impusă cu forţa, ci doar s-a strecurat discret mai întâi în mediile intelectuale universitare de influenţă apuseană (franceză şi germană). Apoi, treptat-treptat, pe la sfârşitul secolului XIX şi începutul sec. XX, odată cu preluarea de către stat a învăţământului de toate gradele, până la cel primar, şi chiar pătrunzând în acelaşi timp şi în învăţământul teologic, la nivel de seminar şi facultate, această cosmologie a devenit în sec. al XX-lea, şi în prezent, normativă şi cu caracter quasi dogmatic. Desigur că nu în sens duhovnicesc şi bisericesc. Nicăieri nu este prevăzut un horos dogmatic sau vreun canon care să spună ceva în genul:

„Dacă cineva nu va crede că:

– pământul se învârteşte anual pe orbită în jurul soarelui, el fiind astfel o planetă din sistemul solar; la această mişcare se adaugă şi una de rotaţie zilnică în jurul axei sale (care este şi înclinată cu atâtea grade); şi că pământul nicidecum nu se află nemişcat în centrul universului, ci este un punct rătăcitor în hăurile cosmice;

– universul este în expansiune, apărând din aşa numitul big bang şi a atins uriaşa dimensiune de atâtea miliarde ani lumină etc. etc., atunci clericul să se caterisească iar mireanul să se afurisească”.

Biserica, slavă Domnului, nu a emis astfel de pedepse în cadrul ei (cel puţin deocamdată!) Cei ce vor penaliza aceste „abateri” vor fi statul şi societatea, opinia publică şi mass media. Acum, în aceşti ani, desigur că nu sunt prevăzute nici aici sancţiuni în codul penal, ci doar notele proaste date la astronomie, geografie etc.

Analogia cu acel „cal troian” nu a fost deloc întâmplătoare. Vom vedea consecinţele primirii acestei învăţături în dezvoltarea ei, şi anume în primirea, pe aceleaşi căi (canale): evoluţionismul. Şi atunci, dacă cele scrise până acum se arată fi chiar învăţătura Duhului Sfânt prin Scriptură şi Sfinţi Părinţi, îndrăznim a adresa acest apel:

Dreptslăvitori creştini!

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”.

Şi:

„Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga”.

Cine să mai mărturisească dreapta credinţă a cosmologiei lui Dumnezeu? Cine este „sarea pământului” care dacă se strică se va arunca?

Pentru numele lui Dumnezeu, înainte de a spune că:

– religia şi ştiinţa sunt şi au fost cei mai buni prieteni, că se completează de minune şi stau într-un dialog al fraţilor;

– de a-l plânge pe unul ca Giordano Bruno ca pe un martir nevinovat „prigonit pentru dreptate” pe nedrept;

– de a-i ridica în slăvi pe unii ca: Copernic, Galilei, Einstein etc. ca pe nişte minţi geniale aflate în slujba progresului cunoaşterii.

…suntem siguri că ştim ce au crezut, susţinut şi propovăduit aceştia?

Acum, părinţi şi fraţi creştini, să punem învăţăturile astronomilor şi savanţilor post-copernicani în faţa Scripturii şi a Părinţilor şi să vedem cum arată? Sunt la fel sau se opun? Şi dacă se opun oare nu se cuvine a fi descoperite şi lepădate? Înşelările dintotdeauna şi de orice natură ar fi fost au prezentat un mare pericol pentru mântuirea personală şi viata comunitară bisericească.

Dacă, de pildă, am fi chemaţi să arbitrăm procesul lui Galilei, cum vom putea afirma că el avea dreptate şi cenzura bisericii se înşela, aşa cum o fac catolicii contemporani, şi chiar mulțí dintre ortodocşi? Sau ne vom eschiva în mod laş spunând ca rabinul că ambii au dreptate, sau că nu se poate şti cu siguranţă ceva în acest sens?

Nu putem sluji la doi stăpâni!

Concluzii

În ce priveşte cosmologia, cea mai înaltă autoritate cu putinţă rămâne Duhul Sfânt, Carele a grăit prin Prooroci, Apostoli şi Sfinţi Părinţi. El nu a binevoit să descopere tainele sale filosofilor, astrologilor şi astronomilor profani, căzuţi şi opaci harului. Învăţăturile lor pleacă de la diverse ipoteze de lucru, iar Duhul nu are ipoteze ci revelaţii!

Aşa stând lucrurile mărturisim şi noi la rândul nostru într-un glas (cor) cu cei dintâi aleşi ai Domnului că:

– La început au fost cerul şi pământul;

– Pământul se află în centrul universului şi nu se mişcă;

– Cerul se mişcă în jurul pământului de la răsărit la apus;

– În ziua a patra au fost făcute toate celelalte corpuri cereşti: luminătorii, planetele, stelele (constelaţii etc.)

– Toate acestea se învârtesc în jurul pământului staţionar de la răsărit la apus;

– Pământul nu este o planetă;

– Soarele şi luna sunt planete;

– Nu există sistem solar;

– Singurul corp vieţuit în univers (de fiinţe tridimensionale, „cu trup”) este pământul;

– Pământul este unic în cosmos pentru că: este singurul centru; este singurul nemişcat; este singurul purtător de viaţă; aici S-a întrupat Mântuitorul, a fost răstignit, a înviat din morţi şi aici va veni cu slavă să judece viii şi morţii. Prin aceasta pământul se deosebeşte radical de toate celelalte corpuri cereşti;

Orice învăţătură ce contrazice cele de mai sus este potrivnică Bisericii, deci Duhului Sfânt. Nădăjduim şi ne rugăm lui Dumnezeu ca cei ce au luat cunoştinţă acum de învăţătura Scripturii şi a Sf. Tradiţii s-o pună la inimă cu dragoste şi curaj…

________________________________________

[1] Aici, Sfântul înţelege implicit astrologia, la acea vreme şi chiar până în sec. al XVIII-lea nedespărţită de astronomie cu care făcea practic un corp comun.

[2] Înfieraţi (în cugetul lor).

[3] Sec. XIX

Etichete:cosmologia divină, cosmologia umană, pr. Dan Bădulescu

Articole similare

Adaugati un comentariu