Ortodoxie şi erezie

 

  

Ortodoxie şi erezie[1]

 

                                                                                                                 Pr. Dan Bădulescu

           

       Iubiţi ASCOR-işti, iubiţi invitaţi, iubite gazde, încep prin a vă mărturisi că din punctul meu de vedere, şi cred că şi al domnului Jean Nedelea, noi amândoi suntem în postură de debutanţi. Am fost la multe întâlniri ASCOR dar totdeauna în postura de ascultător, acum este pentru mine prima oară când mă aflu ca vorbitor.

         Ca preot ştiţi perioada de martie, foarte mare agitaţie, sfeştanii multe, am alergat zilele acestea. Nu începem prin a ne scuza, dar aici se află şi o justificare pentru lipsa de structurare sau o prelegere nepusă la punct. Se mai spune pe alocuri: „Părinte vedeţi, să ţineţi un curs ştiinţific, nu ca la amvon, nu ca la predică”, dar folosim şi noi, şi cerem îngăduinţa dumneavoastră pentru acest debut, mai ales cuvântul Evangheliei care spune ,,nu vă îngrijiţi ce veţi spune şi ce veţi grăi, vă va da Duhul Sfânt”, şi după acest cuvânt, dacă nouă ni s-a dat puterea de a lega şi a dezlega în baza faptului că aceasta au primit-o apostolii, de ce în calitate de preoţi să nu folosim acelaşi mandat, acelaşi privilegiu apostolesc, al celor care erau pescari şi nu ştiau să vorbească în faţa academicienilor şi filosofilor, dar Duhul grăia. Şi exact acela este ,,cuvânt cu putere” care vine de la Duhul Sfânt, nu cel care l-am pregătit. Aşadar nădăjduim ca lipsa asta de structură şi de acribie şi de citate să fie suplinită cu harul lui Dumnezeu.

        Iată tema: „Ortodoxie şi erezie”. Cei care au fixat-o nu ştiu dacă au avut ceva foarte concret în vedere, ceva punctual, pentru că noi nu suntem ca Sf. Apostol Pavel să vorbim până la 4 dimineaţa şi să cadă pe fereastră unul din voi, ci trebuie să ne limităm puţin aşa, în timp, încât totuşi e necesară o oarecare structură, şi m-am sfătuit şi eu aşa, cât s-a putut. Am auzit că nu vine părintele (Holbea), s-a dat şi aici o lovitură, mă mai bizuiam pe dânsul cu patrologia, cu puterea, dar uite că trebuie să suplinim şi această absenţă şi am trecut aşa în revistă o serie de teme care au un subiect punctual: evoluţionismul şi creaţionismul. Eu nu o să mă ocup în seara asta de evoluţionism, cel puţin în prima parte, poate dacă mă va înghesui cineva cu o întrebare şi voi fi nevoit să răspund în partea a doua.

           Haideţi să ne aplecăm puţin, şi cu îngăduinţa voastră, ştiu că sunt teologi în sală şi vai şi amar ce o să fie, dar considerăm puţin că nu suntem la un curs, nici la seminar, şi nici la facultate, nici la dogmatică – aici asistentul îmi pune deja nota 4 că n-am structură – să vedem cum este cu ortodoxia şi cu erezia.

           Şi acum, intrând în subiect, ORTODOXIA – DREAPTA SLĂVIRE.

          În Vechiul Testament, Cartea Facerii, Dumnezeu l-a făcut pe om, pe Adam şi Eva, ştiţi, aceştia vorbeau cu Dumnezeu în Rai. În momentul căderii acelor strămoşi, se pierde odată cu starea aceea paradisiacă şi momentul convorbirii cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu s-a întrerupt în urma păcatului, şi, iată un moment foarte important. (Noi avem şi Sf. Scriptură, putem cita să ştiţi oricând cuvânt cu cuvânt, dar vom folosi un citat liber spre cursivitate, deci): S-a spus: „În ziua în care veţi mânca din fructul acela oprit, în ziua aceea veţi muri.” Şi noi ştim foarte bine că deşi a gustat întâi Eva şi pe urmă Adam din fructul acela oprit, nu au murit în ziua aceea, în clipa aceea. Ce s-a întâmplat? Iată, Dumnezeu ia iniţiativa vindecării: pune această întrebare „Adame, unde eşti?”. Adam se ascunde de Dumnezeu: „M-am ascuns.” Iarăşi: ,Ce-ai făcut?” ,,Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a băgat în păcat.” Se duce la femeie: „Şarpele a venit şi m-a amăgit.” Iată o serie întreagă de întrebări prin care Dumnezeu lasă o „perioadă de graţie” pentru ca ei să se îndrepte. De ce insist? Acest lucru este foarte important şi îl vom aduce mai târziu în momentul apariţiei, însemnătăţii şi consecinţei ereziilor. Această primă călcare a poruncii lui Dumnezeu a fost prima erezie. Strămoşii nu mai sunt ortodocşi, dreptslăvitori. Dumnezeu lasă o perioadă de graţie care s-a încheiat prin lipsa totală de pocăinţă a strămoşilor noştri, prin osândirea lor, prin izgonirea din rai, prin moarte. Într-adevăr au murit în acea zi, însă numai duhovniceşte, a mai durat încă vreo 900 de ani până când au murit şi fizic. Deşi Dumnezeu a zis: „În ziua aceea vei muri”, uitaţi ce important, a lăsat o perioadă de graţie.

            Fiii lor, Cain şi Abel, erau în această perioadă amândoi preoţi, adică aduceau jertfă lui Dumnezeu. Preot aceasta înseamnă, cel ce aduce jertfă şi rugăciune lui Dumnezeu, jertfeşte ceva pe un altar. Amândoi aceşti preoţi au aceeaşi credinţă, au acelaşi Dumnezeu, apropo iarăşi de discuţiile care vor urma, cum că ,,avem acelaşi Dumnezeu şi cu toţii ne închinăm Lui”, discuţia contemporană, în acest moment Cain şi Abel se închinau aceluiaşi Dumnezeu şi aveau aceeaşi credinţă, numai că jertfa lui Abel este bineplăcută lui Dumnezeu şi bineprimită, jertfea animale, aşa cum ştiţi, nu mai reluăm, cunosc cei care s-au uitat prin Vechiul Testament. El era păstorul. Celălalt are o jertfă nebineplăcută lui Dumnezeu, nebineprimită. Deci dreptslăvitor este Abel, adică el este primul ortodox de după cădere. Ortodoxia nu apare odată cu Biserica Ortodoxă cine ştie când, ci iată, ortodox este chiar Abel, primul drept şi Biserica Ortodoxă (cea a drepţilor desigur, nu încă Biserica lui Hristos) începe atunci, cu dreapta slăvire a lui Dumnezeu, iar erezia este linia pe care o inaugurează Cain. Deci deja din această despărţire vedem ortodoxia cu linia ei neîntreruptă până la noi. Ortodoxia nu s-a întrerupt niciodată: drepţii Vechiului Testament, (drepţi = ortos). Nu vedeţi că aceşti drepţi sunt ortodocşii acelei perioade? Eterodocşii sunt deci opusul ortodocşilor, există doi termeni greceşti pentru această opoziţie faţă de ortodoxie: eterodoxie şi kakodoxie: reaua, proasta, urâta credinţă. Ştiţi că se spune: bine- drept-credincios, drept-slăvitor, cuvinte care ne duc la orto-doxie.

            Această ortodoxie, dreaptă închinare lui Dumnezeu, s-a păstrat în poporul ales, în Moise şi prooroci, în cultul a ceea ce noi numim acum Vechiul Testament. Toate acelea, poruncile şi Legea, constituie acel fir al ortodoxiei, dar vedem însă şi coexistenţa în paralel şi în opoziţie a eterodoxiei (erezia). Linia lui Cain, după cum ştiţi, a fost nimicită cu desăvârşire la potop. Dar erezia continuă cu Ham, cu Canaan, continuă în căderea celorlalţi drepţi.

            Pe vremea  lui Avraam deja, tatăl lui era idolatru, (eu trec foarte succint prin această perioadă, deşi ar merita ca fiecare din aceste momente să beneficieze de câte o oră de discuţie.) Avraam reînnoadă ortodoxia, cum a făcut-o şi Noe la rândul său. Avraam este un ortodox. Patriarhii sunt ortodocşi.

           Ţineţi cont de ce vă spun, şi luaţi aminte şi la eterodoxia şi erezia tuturor celorlalte neamuri şi religii. De ce? Pentru că religia adevărată, ceea ce noi numim Vechiul Testament sau Legământ, este cea iniţiată de către Dumnezeu, era dialogul omului cu Dumnezeu, era reluarea legăturii (re-ligo, re-ligare), dar cine începe? Ei, aici este taina: „Adame unde eşti?”. Omul se ascunde de Dumnezeu, Dumnezeu vine în căutarea lui şi religia este iniţiată de către Dumnezeu. Revelaţia este de la Dumnezeu către om, nu invers, niciodată. Aceasta este singura cale a ortodoxiei, dinspre Dumnezeu care revelează şi omul care receptează.

          Din câte ştiţi, în afară de această religie, să-i spunem ortodoxă, au existat şi există şi în prezent o pluralitate de religii. Pentru că religia este una singură, Dumnezeu fiind unul, El nu poate institui decât o singură religie, o singură credinţă, o singură ortodoxie, totul la singular. Pluralitatea de religii, de credinţe, ce arată fraţilor, decât drumul invers? de la om la Dumnezeu.

           Într-adevăr, se caută şi în acele religii reluarea legăturii întrerupte cu Dumnezeu, dar o caută omul după propriile sale idei filosofice, cu propriile sale manevre magice. Iarăşi să mă iertaţi că trec destul de repede, nu este timp pentru a vorbi şi despre magie, despre tehnicile, modalitatea misterelor antice sau a acestor credinţe, sunt multe de spus aici. Toate sunt eforturile omului de a ajunge la Dumnezeu pe cont propriu. Într-un loc se spune iarăşi în Scriptură: „Dumnezeii oamenilor sunt demoni.”, altă traducere spune ,,sunt idoli”. Idoli înseamnă închipuiri, aşa cum îmi închipui eu că este Dumnezeu, aşa îmi închipui că sunt zeii, aşa îmi închipui că se comportă. De aceea sunt multe religii, cu multe diferenţe, ici-colo asemănări, ici-colo politeisme, animisme, o pleiadă de erezii. Ele sunt diferite de singura religie care a fost cea a poporului ales. În trecut până la Hristos a fost o singură religie, iar celelalte sunt o pleiadă de erezii.

         Dacă pe drept cuvânt adevărul de credinţă este conţinut în această revelaţie a poporului ales, se mai spune pe alocuri de logos (cuvânt, raţiune). Şi există acele logoi spermatiki, acele ,,seminţe de adevăr”, de cuvânt, răspândite pe ici şi pe colo, la budism ceva, la hinduism câte ceva, mai are şi Zalmoxe câte un pic, şi Zoroastru nu a spus total greşit, nici Platon. Pe alocuri se pot strecura aceste seminţe de revelaţie, de adevăr, însă umbroase. Integrală însă a fost doar Legea dată poporului ales şi nu credinţele celorlalţi. De aceea nu vom putea pune nicidecum pe acelaşi plan pe Moise cu Platon sau cu Buddha, mare eroare ar fi această alăturare. De ce vă spun acest lucru? Pentru că şi de la Mircea Eliade şi de la alţii de felul lui se vorbeşte de ,,Istoria religiilor”. Sunt tratate toate pe acelaşi plan, există şi „dicţionare ale religiilor”, în care Creştinismul este una de la litera ,,c”.

         Alţii spun „marile religii”, cum ar fi cele cinci: creştinismul, islamul, hinduismul, budismul şi iudaismul. Alţii spun de cele trei „religii monoteiste”: creştinism, islam şi iudaism. Aceste abordări care s-au tot vânturat în secolul XX fac ca noi să tratăm aceste religii de pe picior de egalitate, lucru total diferit de Sf. Scriptură care spune: „Depărtaţi-vă de aceia. Să nu aveţi nici o legătură cu ei.” Separaţia aceasta dintre iudeii Vechiului Testament şi ceilalţi oameni decurgea din acest criteriu teologic, nu neapărat etnic, ci mai degrabă teocratic.

          Ajungând către noi, apare momentul creştinismului. Iată, vine Hristos, catapeteasma templului se rupe. Vă amintiţi momentul acela înfricoşător: se rupe de sus până jos. De ce? Separaţia dintre om şi Dumnezeu nu mai există. De ce? Am avut mai zilele trecute praznicul Buneivestiri: „Astăzi începutul mântuirii noastre s-a făcut.” Ce s-a întâmplat? S-a unit Dumnezeu cu omul în pântecele Fecioarei: „Vei zămisli de la Duhul Sfânt.” Dintr-o maică, o fecioară, o femeie, Dumnezeu cu omul se unesc şi religia îşi împlineşte menirea în momentul lui Iisus Hristos. S-a terminat separarea aceea, efortul lui Dumnezeu de a Se uni cu omul, pentru că Maica Domnului a zis: „Fie mie după cuvântul tău.”, şi iată împăcarea, iată catapeteasma templului din Ierusalim a arătat clar când s-a rupt că nu mai este nevoie de religie, omul nu mai este homo religiosus, ci de-acuma este unit cu Hristos. În acest moment noi nu mai vorbim de ,,religia creştină”, ci de ,,credinţa creştină” ortodoxă, din nou dreptslăvitoare, dreapta credinţă. Din nou, „Un Domn, o Credinţă, un Botez”, o Biserică. Iată din nou singularul.

           Am ajuns foarte rapid, nu neapărat din lipsă de idei ci de timp, la ortodoxie şi erezie în sensul creştin, probabil cum s-au gândit cei ce au fixat tema, dar am văzut că această problemă începe cu Abel şi Cain, nu cu prima erezie cunoscută sub acest nume, a lui Arie să zicem, sau altceva de acest gen. Momentul apariţiei Bisericii creştine odată cu Pogorârea Duhului Sfânt după spusa Mântuitorului: ,,Eu mă voi înălţa la Tatăl, dar vă voi trimite pe Mângâietorul Care de la Tatăl purcede.” (Evanghelia lui Ioan) Mângâietorul (Paracletul) este Duhul Sfânt. Când s-a întâmplat aceasta? La 40 de zile de la Înviere, a avut loc Înălţarea, iar la 50 de zile Pogorârea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc. Iată legătura: Dumnezeu Cuvântul şi Duhul în chip de limbi de foc. Dumnezeu are această putere creatoare aşa cum ne rugăm şi noi să ne dea cuvânt cu putere când predicăm şi chiar când ţinem cateheze şi conferinţe sau cursuri: să ni se dea cuvânt cu putere, ca o limbă de foc care grăieşte. Duhul Sfânt le dă Apostolilor acea deplinătate a harului, după ce mai înainte Mântuitorul a suflat asupra lor şi a spus: ,,Luaţi Duh Sfânt.” La Cincizecime s-au botezat ca la 3000, atunci apare în Ierusalim prima dată Biserica creştină. Presupunând că voi toţi ştiţi Crezul, sau că l-aţi auzit dacă nu-l ştiţi integral pe dinafară, cum a sunat acest crez, Simbolul de credinţă (simbolon), o credinţă mărturisită într-un singur crez în care se vorbeşte şi despre Biserică. Biserica de la început este una, sfântă pentru că este sfinţită de către Duhul Sfânt, nu este o simplă instituţie omenească.

           Şi acum, o noutate pentru voi. Profităm de ocazie că voi sunteţi nu foarte mulţi şi este admisibil să vorbim fără să zăpăcim şi să tulburăm apele care şi aşa sunt tulburi. În limba greacă originalul acestui Crez pe care l-au alcătuit Părinţii la al II-lea Sinod Ecumenic, completând începutul compus la primul Sinod, se spune aşa: eis aghia katholiki  kei apostoliki ekklisia Ce-i cu „katholiki”? Cum spunem noi în româneşte, că nu-i nimenea aici de la IBR să ne spun mai exact în ce moment s-a stabilit o traducere cu acest termen slavonesc „sobornicească”: ,,una sfântă, sobornicească…”. Vorbitorii de limbă greacă spun până azi în Biserică „katholiki ekklisia”, ,,una sfântă, catolicească (catolică) şi apostolească….”

           Imaginaţi-vă acum ce s-ar întâmpla să spun eu acum aici, sau şi mai rău, când clătinăm acolo în altar Sf. Aer la „Uşile, uşile…”, Crezul cu aceste cuvinte! Ce ar zice cei de acolo? „Vai, auziţi ce s-a întâmplat, am trecut la uniatism, ne-om fi unit aseară şi n-am ştiut, n-a spus la televizor şi la radio. Oare biserica catolică nu e cea a papei de la Roma? Noi ziceam că suntem ortodocşi şi ceilalţi sunt catolici!”

        Iată ce înseamnă un cuvânt! Spunea Părintele Rafael Noica despre „vampirizarea cuvintelor” Cuvintelor li se extrage sensul şi acum ele circulă într-un sens curent acceptat, dar nu se mai ştie sensul primar. Câţi dintre noi teologi, seminarişti, cunoaştem şi facem legătura că „sobornicească” înseamnă „catolică”? Câţi ştim că mărturisim „una sfântă catolică şi apostolică Biserică”, şi că de la început Biserica a fost una, sfântă şi catolică. A fost, este şi va fi catolică.

     Crezul ne ne-a spus explicit: „Cred într-una ortodoxă Biserică”, n-o să găsiţi nicăieri această formulă, nici în Crez, nici în hotărârile sinoadelor ecumenice, ci „Biserica Catolică”. Permanent textul, fie că este grecesc, fie că este latinesc, spune ,,catolică”. Cuvântul grecesc este compus: kat’holou, vine de la holou, (holos, holograf, hologramă, holism) şi are mai multe sensuri dintre care vă rog să reţineţi (şi să le spuneţi mai departe şi la alţii) cele trei importante:

  • universal: adică se adresează tuturor timpurilor, locurilor şi oamenilor;
  • colegial (aici se potriveşte cel mai bine ,,sobornicesc”): conducerea este colegială. Sobor (slav.), sinod (gr.), conciliu (lat.): adunarea episcopilor.
  • deplin (întreg, desăvârşit).

            Deci această Biserică de 3000 şi ceva de oameni care nu însemna atât de mult nici măcar la vremea aceea, iată că era universală, deşi era numai în Ierusalim, sobornicească pentru erau cei 12 Apostoli egali (pares), nu unul mai mare şi ceilalţi mai mici, iar adevărul de credinţă pe care îl aveau plus Duhul şi harul care S-a pogorât, sunt desăvârşite şi depline. Din acest moment, chiar dacă am spus că adevărul mai are nişte seminţe pe undeva, mai spune şi Platon ceva, şi Zoroastru şi Zalmoxe câte o ideea bună, însă harul acela nu se împarte, nu mai e câte o picătură de har pe la şintoism sau confucianism, sau la azteci, nu mai este aşa. Harul s-a dat integral şi fără împărţire în această Biserică ,,una, sfântă, catolică (îmi permiteţi să nu mai spun sobornicească, pentru a nu pierde din vedere toate sensurile enunţate mai sus)”. Biserica a fost catolică de la început şi până astăzi şi ortodoxă şi nu se poate împărţi de o parte catolicitatea şi de o parte ortodoxia, pentru că dacă nu o ai pe una nu  ai nici pe cealaltă. Nu poţi fi ortodox dar să nu fii catolic şi invers. Un eretic a pierdut odată cu ortodoxia şi catolicitatea. Iată că Biserica trebuie să fie neapărat catolică, să aibă deplinătatea, să nu-i lipsească nimic, nici din adevăr, nici din har. Mergând mai departe ajungem la termenul 2, erezia. Eresis = opinie. Pe ce se bazează când spui: „Eu sunt ortodox”, sau ,,Biserica este ortodoxă”? De unde-i vine ortodoxia, harul? Totdeauna, v-am spus, întotdeauna vine de la Dumnezeu către noi, nu este o trăsătură umană. O decizie dogmatică ortodoxă nu este o operă umană. Nici a miliarde de episcopi sau de Sfinţi Părinţi, ci este aşa cum s-a spus la Sinodul Apostolic, citez din memorie: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”, formula care ne spune: Ce ni s-a părut nouă? Ce ne-a revelat Duhul. „Părutu-s-a”: ne înşeală puţin cuvântul. Când noi spunem aceasta nu suntem siguri. Ci părerea de care se spune aici este adevăr revelat: ce i se pare Duhului Sfânt nu este ,,o fi, n-o fi” – iar acei Sfinţi Apostoli şi Părinţi care se aflau la Sinod au receptat prin inspiraţie adevărul insuflat de Dumnezeu şi l-au pus pe hârtie spunând: iată, cutare… Aşa se formulează o învăţătură de credinţă dogmatică de către oameni, inspiraţi însă de către Duhul Sfânt. Împotriva acestora se ridică o părere, care vine de jos, nu inspirată de Duhul Sfânt, ci stă unul şi îşi dă o părere: „asta ar fi aşa şi aşa”. De ce? Învăţătura Bisericii este antinomică, lucrează contradictoriu, mintea se blochează şi se crispează, sunt multe paradoxuri, multe taine neînţelese: „maică şi fecioară”, ,,Mântuitorul este Dumnezeu şi Om”, „Sfânta Treime: Dumnezeu e Unul în Trei feţe” şi mereu omul se împiedică, mintea lui se poticneşte şi caută să iasă la liman, să aibă ceva coerent. ,,Hai să vedem cum a putut să se întâmple aceasta”, şi cineva găseşte o explicaţie, povesteşte coerent şi filosofic, raţional, logic, ce vreţi, super-coerent şi… super-greşit. Aceasta este erezia: încercarea omenească de a lămuri o taină care n-a fost lămurită de către Dumnezeu.

            Hai să vorbim acuma, că sunteţi intelectuali, cine n-a auzit „crede şi nu cerceta[2]”? Au spus-o şi comuniştii, şi înaintea lor masonii şi liber-cugetătorii: „Uite, Biserica, popii ăştia răi, invidioşi şi monopolişti nu te lasă domnule (doamnă) să cercetezi un adevăr. Ei zic: crede aşa, orbeşte!” Credinţă oarbă. S-a spus: ,,Lumea e făcută în şase zile, pământul este în centru şi soarele se învârteşte în jurul lui (vor vorbi poate ceilalţi despre asta), nu se învârte pământul în jurul soarelui”, sau chestii de genul ăsta. „Dar eu n-am voie să am o opinie?” „Nu, ci crede şi nu cerceta!” Când cineva ne-a atacat cu vorba aceasta îi răspundeam să caute în Scriptură şi să vadă că nu este luată de acolo. Ne apăram zicând că este un principiu de-al iezuiţilor.

             Acum nu este vorba de a vedea exact unde s-a spus acest lucru, ci de a nu iscodi, spun Sfinţii Părinţi. Să ştiţi că am găsit şi la Sf. Ioan Gură de Aur, şi la Sf. Grigorie Teologul: „nu iscodim!” Le spune un adevăr de credinţă, şi să ştiţi că acuma fac o paranteză şi o legătură cu frăţiorii care vor vorbi după aceea, va fi dialogul acesta, conflictul între religie şi ştiinţă sau între Biserică şi ştiinţă. Ştiţi care este deosebirea dintre ele? Teologia spune ce este şi pentru ce este. Dar nu spune cum. Ştiinţa vrea să ştie cum. Zic, iată, se preface apa aceasta prin pogorârea Duhului Sfânt, am făcut în case aghiasmă, şi întreabă omul de ştiinţă: „Cum”? „Nu ştiu”, zic eu. „Se pogoară Duhul Sfânt.” ,,Dar cum funcţionează? Arată-mi reţeta, formula, mecanismul!” Popa tace aicea. ,,A! deci nu poate sau nu vrea să răspundă. Bine părinte, stai liniştit şi eu voi scormoni să aflu mecanismul, măsor să văd cum se produce.” Aceasta este ştiinţa, vrea să ştie cum funcţionează. Şi eu l-am oprit: „Stai liniştit. Nu întreba cum se preface.” Nu întreba cum S-a întrupat Dumnezeu, apropo de Bunavestire. E taină, şi taina înseamnă inexplicabil. Eu cred că S-a întrebat în Fecioara, cred că aici e aghiasmă, cred că pâinea şi vinul se prefac în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dar nu ştim cum. Şi este imposibil a şti cum. Şi de aceea zic: „Crede şi nu cerceta tainele” ,,Cum?”, răspunde savantul, „eu nu vreau să cred şi să nu cercetez!” Şi cade în partea cealaltă: „Nu crede şi cercetează!” Acolo ajunge omul de ştiinţă şi acolo ajunge ereziarhul care zice „am aflat! Uitaţi cum se face.” Şi vine cu o explicaţie. Eretică. Explicaţia aceasta tulbură Biserica. Vine unul aşa, mai bun de gură decât mine şi mai deştept, cu argumente, şi convinge o sală, două, trei, patru, cinci sute, şi iată că se lăţeşte o învăţătură foarte periculoasă pentru trupul Bisericii. Acesta să zicem că a fost Arie, unul foarte deştept, un predicator excepţional, era filosof din Alexandria, în Egipt. Ritor mult priceput în cuvinte. Şi ce învăţa el?

            Şi iată că apare momentul întrunirii Sfântului Sinod Ecumenic de la Niceea, pentru că era foarte grav ce se întâmpla, atât de grav încât pe alocuri arienii aceştia întreceau numeric pe ortodocşi. Să ştiţi că raportul numeric între ortodoxie şi erezie, sau între secte şi Biserică, – şi asta era o discuţie: ce înseamnă erezie, ce înseamnă sectă, – nicidecum să nu vă închipuiţi că, uite noi suntem ortodocşi şi găseşti pe-aicea vreo trei eretici, uneori se întoarce pe dos, au rămas trei ortodocşi şi restul au luat-o razna. Să nu vă închipuiţi că aşa se discută: „majoritatea are dreptate şi deci au rămas ortodocşi.” S-a întâmplat să iasă total pe dos. Şi arienii aceştia aveau şi puterea politică de partea lor, chiar la nivel de împăraţi.

               Ortodoxia se ţinea într-un fir de aţă şi unul de păr. De multe ori cade total o biserică în erezie. Mulţime de popoare cad în erezie. Şi unii au căzut până azi şi nu şi-au mai revenit! De aceea, frăţiorilor, aceste lucruri nu sunt de joacă! Pentru că noi avem un fel de triumfalism în noi, mai ales în ortodoxie, probabil că şi romano-catolicii sau sectanţii. Ai aşa un sentiment de siguranţă: „măi, de 2000 de ani stăm pe stâncă, aşa!” Este un cuvânt pe care l-am mai spus: triumfalism. sentimentul că ai repurtat victoria, şi aveţi ca exemplu pe „pocăiţi”. Un sectant pocăit zice: „L-am primit pe Isus în inima mea, sunt mântuit, aliluia!” Şi este relaxat, cântă şi zâmbeşte fericit, sau un ,,hare-krişnic” care a rezolvat-o şi el. Şi a câştigat lupta înainte de a o da.

          Noi ne pocăim, aceia sunt pocăiţi şi rezolvaţi. Ei bine, şi la noi la ortodocşi există o tendinţă de a fi foarte siguri pe harul sfinţitor, pe Tradiţie, se micşorează treptat starea de trezvie ţi deodată te trezeşti cum ortodoxia ta este doar o pânză de păianjen care la primul suflat, aşa, ştiţi cum era cu cei trei purceluşi, aşa, care la primul suflat al lupului cădea casa pe ei. casa noastră a devenit de paie, şi trebuie să punem bulină roşie ca la blocurile astea de pe bulevard, că vine un cutremur ca în 1977 şi cad toate. Noi suntem de multe ori ca aceste blocuri cu bulină pe noi, şi credem că suntem de stâncă, şi vai şi amar! De ce? Cum s-a ajuns aici?

            Iarăşi, nu pot eu să explic. Nu am studiat în arhivele noastre istorice. Când s-a petrecut în teologie. Aproximez şi eu, poate în sec. XIX. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice sunt scrise în greceşte, multe şi în latineşte, dar ele trebuia traduse în româneşte, trebuia să le ştim. Dar noi am făcut facultăţi, nu ni s-a predat dogmatica avându-le în faţă, ca să ştim exact ce şi cum s-a hotărât. Ştim desigur în linii mari. Noi cunoaştem, bineînţeles, problema sinodului. A condamnat de ex. Sinodul I pe Arie, a stabilit data Paştelor, celelalte au condamnat pnevmatomahii, pe Nestorie, monofiziţii, desigur că ştim toate acestea, toţi le-am învăţat la dogmatică. Dar hotărârile acelea, spuneţi-mi, cum sună? Cum se exprimau Sfinţii Părinţi?[3]

           Şi iată cum, neştiindu-le nici în original, nici traduse, au mai venit şi nişte aburi din aceştia protestanţi şi tot felul de contacte pe care le-am avut în secolul trecut. Învăţătura de dincolo vine şi ne spune: ,,Ei, hai să vedem dacă sinoadele astea sunt oare ele aşa infailibile! Nu  cumva împăratul Justinian l-a condamnat pe Origen şi pe ceilalţi din raţiuni politice, nu cumva celălalt împărat nu ştiu ce a mai făcut şi i-a obligat pe Părinţi să semneze? Nu cumva papa a fost şi el constrâns la Calcedon? şi… şi… şi…” Vorbuliţe din acestea care strecoară ghimpele îndoielii şi necredinţei: ,,dar dacă acele sinoade sunt luate aşa, puţin aşa, nu a fost chiar Duhul Sfânt, ci o lucrare omenească discutabilă, şi o putem reinterpreta? Mai reabilităm noi pe unii condamnaţi, invers, mai condamnă pe unii care nu au fost. Vă dau şi exemple: îl reabilităm pe Origen cel condamnat la atâtea Sinoade Ecumenice. Invers, Fericitul Augustin care este în calendar. Unii zic: acesta a dărâmat ortodoxia.

           Începem să reinterpretăm, fără a cunoaşte aceste sinoade în profunzime, dintr-o falsă smerenie şi o falsă îngăduinţă. Pentru că, ceea ce este omul de astăzi, şi suntem noi toţi, şi noi, şi voi, avem o reţinere când auzim cuvântul ,,anatema”, că ştim că este un blestem şi ştim că o învăţătură de credinţă dogmatică, sau dacă nu ştim nu-i nimic, învăţăm acum, se afirmă aşa, de ex.: ,,Cine crede că a fost o vreme când Fiul nu a existat”, sau  ,,că Mântuitorul are două naturi separate”, sau că, dimpotrivă ,,crede că are o singură fire, să fie anatema.” ,,Cine crede aşa, mireanul să se afurisească iar clericul să se caterisească.” Aşa spunea Sf. Sinod: anatema, afurisanie, excomunicare. Şi în sfârşit vine momentul să mai luăm şi Sf. Scriptură. De unde am scos noi pe aceasta cu anatema? Este şi în Vechiul Testament, dar luăm ca temei „Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel”, text inspirat de Dumnezeu, deci prototip pentru toate anatemele care de la dânsul până astăzi sau în viitor s-au dat sau se vor da contra ereziei. Spune aşa (o să citez nu numai pasajul respectiv, luăm puţin mai mult ca să fie şi în context, 2-3 versete mai sus.): „Sunt uimit (vorbeşte către galateni, ştiţi cine, acei din Galata Sarai, adică din Turcia de azi, erau gali, foarte interesant că ajunseseră în Asia Mică. Nu asta este important, mai puţin contează contextul, deoarece se adresează tuturor, ce vedem aici este o învăţătură catolică, universal valabilă în timp şi în spaţiu şi deplină.) că de la cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos voi treceţi atât de repede la altă Evanghelie. Nu că este alta, ci numai că sunt unii care vă tulbură şi vor să strice Evanghelia lui Hristos.” Şi acum vine citatul pe care vă rog să-l reţineţi dacă nu cuvânt cu cuvânt, cel puţin ideea, neapărat: ,,dar, chiar dacă noi înşine sau înger din cer v-ar propovădui altceva decât ceea ce v-am propovăduit noi, să fie anatema!” Limba, dinţii, gura, cuvintele sunt ale Sf. Pavel. Mesajul e al Duhului Sfânt, pentru că zice în altă parte „orice păcat se ierta oamenilor, dar cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta.” Hula împotriva Duhului Sfânt care este, frăţiorilor, socotită ca cel mai grav păcat, este exact erezia, el nu se va ierta nici acum, nici în veac, erezia nemărturisită, erezia nespovedită pe care n-ai părăsit-o, sau ai părăsit-o aşa, în două ape, eşti gata s-o reiei, le amesteci şi eşti hotărât şi cu desăvârşire, aceasta este hula împotriva Duhului Sfânt.

             Remediul împotriva ei este anatema, deci lepădarea şi darea ei focului iadului, focului iadului, într-adevăr blestem. Şi noi zicem: „dar chiar să blestemăm pe cineva, să blestemăm o idee, o părere, dar are şi omul dreptul său, nu?” Constituţia zice libertate de gândire, de opinie, de exprimare. În ştiinţă ştiţi că nu există ortodoxie şi erezie, ci poate o teoremă corectă, sau una care a căzut, (se va vorbi mai departe despre evoluţionism), dar acolo nu există ortodoxie, nu există dogmă. Ştiţi şi discuţia: „eşti dogmatic, părinte, sunteţi dogmatici.” Deci afirmăm un adevăr absolut, nu negociem, spunem: ,,aşa este, aşa spune Scriptura, aşa spune Biserica, punct.” Nu mai este negociabil. „A!, dar de ce, poate noi cercetări şi noi teoreme şi ipoteze…” Şi atunci uitaţi, pentru aceste noi teoreme, pentru aceste noi cercetări, pentru aceste noi ipoteze noi folosim acest cumplit cuvânt: anatema. Şi învăţăturii, şi celui care o răspândeşte. Aşa au făcut Sfintele Sinoade, am la mine hotărârile, nu le vom cita în detaliu.

            Altă discuţie ar fi câte Sinoade Ecumenice au fost de fapt. Şi ce înseamnă aceea Sinod  Ecumenic. Nu vreau să mă lungesc, să le răpesc timpul celor ce vor urma şi nici vouă. Ce înseamnă exact Sinod Ecumenic nu se poate defini strict, ca în dicţionar. Sinod înseamnă „adunare”, ecumenic de la oikoumene, alt cuvânt din limba greacă, de la el vine şi ,,ecumenismul”, adică ,,pan-erezia secolului XX”. Întâi am lămurit ce înseamnă catolicitatea, să vedem acum ce este „ecumenicitatea”. Oikoumene însemna ,,lumea locuită, cunoscută” în acea vreme, ce corespundea mai mult sau mai puţin cu Imperiul Roman. Nu se ştia încă de azteci, de exemplu, nici de Africa de Sud.

            Dar ,,sinod” însemna oare că s-au strâns chiar toţi episcopii, credeţi că au venit toţi episcopii Bisericii? Nu! Au fost prezenţi măcar toţi întâistătătorii lor? Nu, papa Romei n-a participat niciodată în persoană. Poate cumva prin delegaţi, poate cumva era o reprezentare proporţională? Nu, pentru că au fost sinoade unde a venit numai Apusul şi n-a fost Răsăritul, sau unde erau numai răsăriteni şi numai trei apuseni, Deci nu pot să vă dau o definiţie ce înseamnă acela „Sinod Ecumenic”, ce date îndeplineşte el din acest punct de vedere, ci Biserica a hotărât că acelea sunt Sinoade Ecumenice, hotărârile lor sunt receptate ca universal valabile în toate timpurile în această Biserică Catolică şi Ortodoxă. Există şi sinoade locale care dau canoane, nu mai zăbovim asupra lor.

            Fiţi atenţi. Nu numai canoane ci şi hotărâri dogmatice. Vă dau două exemple care nu sunt cuprinse în cele şapte Sinoade Ecumenice, dar sunt la fel de normative: problema celebrului filioque (purcederea Duhului Sfânt şi din Fiul) este anatemizată şi clar hotărâtă pentru totdeauna la Sinodul de la Constantinopol 879 (cel cu Sf. Fotie). A fost mult mai mult decât un sinod local, acolo s-a lecuit o schismă gravă între Roma (Apus) şi Constantinopol (Răsărit), cea mai gravă de până atunci, mai gravă decât „schisma acachiană”. Papa Romei şi Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului mărturisesc credinţa ortodoxă, iar ulterior papa a pus să se bată la Vatican pe plăcuţe de argint crezul ortodox, fără adaosul filioque. Aşa a ţinut papa până în 1014 crezul ortodox şi s-au împăcat, ce-i drept nu Apusul cu Răsăritul, ci Vechea cu Noua Romă. Iată ce importanţă a avut acel sinod! Este clar un Sinod Ecumenic!

           Mai departe, învăţătura Sf. Grigorie Palama. Iarăşi, a fost un duel în cadrul unor sinoade din Constantinopol (sec. XIV) între ortodoxia isihastă reprezentată de către monahii atoniţi şi gândirea scolastică latină, dar şi elenistă, pentru că să ştiţi că în Italia Renaşterea este datorată 100% unor greci care au plecat din Bizanţ pentru că se apropiau turcii. Ei fugeau la Florenţa şi în alte cetăţi italiene şi duceau cu ei umanismul de care sunt foarte mândri apusenii, dar totul se datorează acelor greci, înainte de Bramante şi Donatello, sau de Leonardo şi Michelangelo, erau unii ca Plethon, dar nu avem timp să intrăm în detalii. Aceşti greci erau la rândul lor nişte eretici, chiar dacă veneau din Bizanţ. Şi iată disputa unui umanist de acesta scolastic cu învăţătura ortodoxă. Şi ei confundau fiinţa cu lucrările sau însuşirile, energiile ei. Ştiţi că „pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor”. Fiinţa Sa nu se poate vedea, dar Îl putem contempla pe Dumnezeu în energiile Sale necreate şi-n lumina taborică. Şi aceasta este o dogmă. „Cine nu crede că Dumnezeu poate fi contemplat în energiile Sale necreate, să fie anatema!” Auziţi? Încă o învăţătură de credinţă. Deci, cine se îndoieşte de lumina taborică şi că pe Dumnezeu Îl poţi contempla în energii, că Dumnezeu e prezent în Creaţie în energiile Sale necreate, spre deosebire de cealaltă învăţătură romano-catolică, de data aceasta a ,,graţiei create”, să fie anatema! Deci şi acest sinod „palamit” este tot ca un fel de Sinod Ecumenic, la fel de normativ pentru ortodoxie. Şi lista ar putea continua.

          Deci, frăţiorilor, venind acum la momentul acesta, o erezie este dată anatemei şi ereziarhul (şi acela!) nepocăit. Dar vă amintiţi ce v-am spus cu Adam? „Adame, în ziua în care veţi mânca veţi muri!” Am putea lega acel moment şi de romano-catolici care judecă în felul următor: ,,Măi frate, dacă acela este ereziarh, dacă aşa s-a pus discuţia, dacă aceia au căzut în erezie, nu mai încape nici o discuţie: din acel moment nu mai au har, sunt lipsiţi de sfinţenie! Deci, ori eşti eretic, ori eşti ortodox.” Ei bine, Dumnezeu şi Scriptura arată că nu este chiar aşa. Există un moment,  o ,,perioadă de graţie” (nu din aceea creată a catolicilor!) în care cineva este în erezie, din prostie, sau cine ştie de ce, din cădere. Dumnezeu nu-şi retrage imediat harul. Un preot, sau chiar un patriarh, sau orice cleric poate profesa o erezie şi cu toate acestea să sfinţească în continuare aghiasma, să hirotonească, şi tot aşa o perioadă de timp. Casă vă demonstrez că este aşa şi nu sunt propriile mele aberaţii, să luăm din nou cazul filioque. Acesta a apărut mult mai demult decât în timpul Sf. Fotie, cu câteva sute de ani. A fost un sinod în Toledo, în Spania, nu s-a prea ştiut de el, în care au introdus filioque, o mare greşeală dogmatică, prin care se încălca şi hotărârea Sinoadelor Ecumenice de a nu se face nici o modificare în Crez, sub pedeapsa anatemei. Dar vă spun că Biserica romano-catolică nu a pierdut harul de atunci, din secolele VI-VII (papa era întâistătătorul peste tot apusul, deci şi peste acei spanioli). Şi ei au avut succesiune apostolică şi har sfinţitor neîntrerupt şi taine lucrătoare. Însă din momentul 879, oricine a mai crezut şi pronunţat filioque a fost terminat! Harul sfinţitor s-a retras. S-a pierdut şi acea catolicitate de care vă spuneam. Acela este rupt de Biserica Catolică. Acuma, dacă timpul ne permite, să vă mai amintesc numai de ,,teoria ramurilor” protestantă care spune aşa: Avem un trunchi iniţial, nu desenez pe tablă, dar vi-l închipuiţi. Avem Biserica primară, până la Sf. Constantin (ei spun că Biserica Catolică este biserica împăratului Constantin, dar v-am demonstrat că nu atunci apare catolicitatea, pe vremea lui Constantin în sec. IV, ci de la bun început), şi din ea apar pe parcurs nişte ramuri. Şi una din ramurile mai mari este ramura monofizită (sec. V): armeni, copţi, sirieni. Ei sunt o ramură. Mai târziu ramura romano-catolică, ramura ortodoxă, după care ramura luterană, cea reformată (calvină) şi cea anglicană (se. XVI-XVII). Urmează baptiştii, adventiştii, penticostalii şi toţi ceilalţi neo-protestanţi, aşa un trunchi frumos cu ramuri bogate, şi toţi aceştia îşi zic creştini şi se închină la acelaşi Dumnezeu.

              Acum ia uitaţi-vă, este ca şi cum aş fi eu aşa[4]. Deci mâinile mele sunt tot eu, nu-i aşa? Degetele mele nu sunt tot eu? De fapt eu sunt unul singur cu mâini, cu degete şi cu picioare cu tot. Ceea ce se întâmplă este că aceste mâini nu numai că le-am întins, ci ele s-au rupt! Nu mai fac parte din acest trunchi. trunchiul este întreg şi indestructibil.

           Este o metaforă care zice ,,s-a sfâşiat biserica, s-a sfâşiat cămaşa lui Hristos.” Nu-mi place de loc metafora aceasta. Când a fost vorba de chiar cămaşa Mântuitorului au tras-o soldaţii la sorţi şi nu au sfâşiat-o. Era dintr-o singură cusătură. Biserica, dacă vreţi ca metaforă, dacă vreţi să-i spunem „cămaşa lui Hristos”, nu se poate sfâşia, sparge! Este o mare înşelare să spui în zilele noastre ,,să ne rugăm pentru unirea bisericilor sau unitatea creştinilor”, dar cum? Asta înseamnă că s-a spart cumva întregul şi trebuie lipit la loc ceea ce s-a făcut bucăţi. De unde lucrul acesta? Nu s-a spart nimic, ci au căzut fâşii-fâşii mădulare întregi, popoare întregi, biserici întregi, da, au căzut, dar acelea nu mai fac parte din între. Nu se poate să fie biserici, v-am mai spus, acele nu sunt biserici, există o singură Biserică, un singur trup, un singur har, care nu se împarte. Ai sau nu ai! Şi v-am spus acuma deosebirea faţă de concepţia aceea foarte legalistă. Exisă într-adevăr o perioadă de graţie până când sinodul, ecumenic, sau chiar local, pronunţă hotărârea. „Cine crede că Duhul purcede şi din Fiul să fie anatema…” Iar la ceilalţi: „Cine nu crede că în materie de credinţă şi morală papa ex cathedra este infailibil, să fie anatema… Cine nu crede în imaculata concepţiune (zămislire) a Fecioarei Maria, să fie anatema… Cine nu crede în înălţarea la cer a Fecioarei Maria, să fie anatema…” Acestea sunt ultimele formulări dogmatice pronunţate la Conciliile 1 şi 2 Vatican, care aşa cum bine aţi auzit se termină fraţilor cu: „anatema”! Deci noi, ortodocşii, suntem sub anatemă, şi nu odată, ci suntem de cel puţin 7 ori:

  • în privinţa purcederii Duhului şi din Fiul;
  • a primatului papal;
  • a purgatoriului;
  • a împărtăşirii cu azimă;
  • a infailibilităţii papei;
  • a imaculatei concepţiuni;
  • a înălţării Fecioarei.

            Deci nu numai odată, ci sunt mai multe deosebiri şi anateme. Acestea nu se pot concilia decât cum? Eu mărturisesc că nu se pot uni bucăţi (părţi), ci se pot întoarce la adevăr în această Biserică „una, sfântă, catolică şi apostolică, prin darea acelor erezii anatemei. Ceea ce se şi întâmpla într-un document, şi aici mă apropii de sfârşit, care se cheamă Sinodiconul Ortodoxiei. Prima duminică din Postul Mare se numeşte ,,Duminica Ortodoxiei”, şi este cunoscută în general ca biruinţa Sfintelor icoane. Dar, i-auziţi, totuşi ea nu s-a numit ,,Duminica icoanelor”, sau ceva de acest fel, ci i s-a spus „Duminica Ortodoxiei”. Desigur s-a păstrat sensul de biruinţă a ortodoxiei încununată de biruinţa icoanelor asupra iconoclasmului. Exista iarăşi un document, lucrul nu este un secret, l-a spus deja pe la noi stareţul Efrem de la Vatopedi, l-a întrebat cineva, aşa cum sunteţi voi, cum fac ei la Athos cu sinodiconul, şi alţii au zis ceva poate de acest gen: „dar noi n-am auzit sinodiconul acesta! Cum? Ce-i cu el? Unde este în România” Că auzim Pastorala Sf. Sinod, auzim tot felul de lucruri, dar pe Sinodicon nu-l cunoaştem.” Părintele stareţ a spus: ,,Nu-l aveţi? O să încerc să vi-l trimit eu.” (probabil tradus în româneşte) Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Triodul nostru nu-l conţine.

             Dacă nu mă-înşel, prin 1812 a fost la Iaşi un fel de răzmeriţă populară, a ieşit ponos cu evreii, s-a lăsat şi niscai linşaj şi omor, şi s-a luat hotărârea de a nu-i mai instiga pe moldovenii noştri ortodocşi prin acest sinodicon care dă anatemei pe ereticii din toate timpurile şi locurile. Mitropolitul Veniamin Costache zice că a fost scos ,,din oarecari subţiri pricini” Din câte ştiu (cu oarecare rezerve), acest sinodicon nu a fost niciodată inclus în Triodul tradus în româneşte, cel puţin în ediţiile de după 1812. Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, înseamnă că de 200 de ani această importantă slujbă a ieşit din conştiinţa liturgică a ortodoxiei româneşti! Există o traducere făcută prin 1985 de către părintele I. Ică de la Sibiu, dar ea este quasi necunoscută, şi, aşa cum am mai spus, ea nu figurează în Triod. Deci ea rămâne străină preoţilor, monahilor şi credincioşilor români! La facultăţile de teologie se mai aminteşte de ea, dar în linii mari, generale.

            În sinodicon există două linii directoare clare: apărătorilor ortodoxiei enunţaţi nominal, patriarhi, clerici, împăraţi şi împărătese, li se spune „Veşnica lor pomenire!” (chiar aşa sună, ca la morţi, dar aici are un sens aparte); celorlalţi, ereziarhilor, li se spune scurt: „anatema!”. Pomelnicul se citea din amvon, într-un limbaj colorat şi plin de putere, fără menajamente politic corecte, ca la Apostol şi Evanghelie şi poporul dădea răspunsurile menţionate. Urma o procesiune cu icoanele. Aşa se întărea şi perpetua conştiinţa dogmatică a Bisericii! Aşa s-a spus şi la noi, cel puţin 700 de ani. În numele acelei conştiinţe liturgice se murea pentru o singură iotă: homoousios (de aceeaşi fiinţă) sau homoiousios (o fiinţă asemenea). Sau dacă nu se murea, au fost daţi anatema sfinţi ca Sf. Grigore bătrânul, tatăl Sf. Grigore Teologul, pentru acea vocală, aparent neînsemnată, dar care pierdea mântuirea! Sf. Împărat Constantin cel Mare a oprit disputele pe marginea  acestor „mici” diferenţe, ce erau de fapt poziţiile ortodoxă şi semiariană, nedându-şi nici măcar dânsul seama de consecinţele lor şi vrând să salveze liniştea şi buna înţelegere în Imperiu şi în Biserică.

         La fel au procedat mai târziu şi alţi împăraţi bizantini, pe vremea Sf. Maxim Mărturisitorul de pildă, când din motive politice au interzis disputele dogmatice ce divizau Imperiul şi Biserica. La fel a fost şi pe vremea Sf. Grigorie Palama, secolul XIV, când Imperiul era ameninţat puternic de către turci şi apuseni deopotrivă.

              Ideea este următoarea: noi avem o tendinţă bolnăvicioasă la ora actuală, de a nu mai avea discernământul între ortodoxie şi erezie, cu toate că nominal ne-am declarat 87% ortodocşi. Odată făcută această mărturisire de credinţă, trebuie şi trezvie dogmatică, a reveni la învăţătura şi etosul Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia şi erezia, ca să fim în acelaşi duh şi să ne împărtăşim din acelaşi Potir cu ei! Ne oprim aici deocamdată şi aşteptăm întrebări…

               …Aşa în încheiere, ca mică recomandare, circulă această carte pe la librăria Sofia şi prin alte locuri, cu titlul Biserica Ortodoxă şi ecumenismul de Sfântul Justin Popovici, şi dacă eu am spus şi prostii şi am vorbit nu ştiu cum, aicea vorbeşte Duhul Sfânt prin gurile Sfinţilor Justin Popovici şi Nicolae Velimirovici. Luaţi-o şi vă lămureşte mult mai bine ca mine Nu e prea scumpă, merită, v-o recomand cu toată căldura!

          …..

 

              Întrebări şi răspunsuri

 

              Întrebare: O primă întrebare pe care o punem către pr. Dan Bădulescu: Părinte, putem să spunem că biserica catolică este şi ea ,,catolică” în înţelesul de care aţi vorbit dumneavoastră?

              (Între timp, o serie de persoane părăsesc sala)

          Părintele: – „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână” (aplauze) O ştiţi pe aceasta, nu? A fost spus fără răutate, nu ştim dacă nu sunt cumva binecuvântate pricini, timpul… Revenind la întrebare: Nu putem să spunem în acel înţeles, este doar un termen fără acoperire. V-am spus, „universal” înseamnă altceva decât doar extensie geografică, trebuie să mai existe şi deplinătatea harului, deplinătatea adevărului şi să fie ortodoxia credinţei. În momentul în care prima abatere gravă, acea a purcederii Duhului Sfânt şi din Fiul (filioque) a fost condamnată într-un moment sinodal în care toată Biserica (catolică şi ortodoxă!) a fost de acord cu această condamnare, căderea ulterioară a papilor în această erezie la 1014 a anulat acea perioadă de graţie, s-a dus ortodoxia, s-a dus şi catolicitatea! Deci actuala biserică romano-catolică nu este Biserica Catolică!

              Întrebare: Părinte, ignoranţa ortodoxă poate rezolva dialogul interconfesional? Credeţi că râzând de eretici îi aducem în staulul ortodoxiei catolice?

            Părintele: Să se scoale cine a întrebat! E o întrebare pusă aşa, mai pe arţag… Hai s-o mai reluăm. Noi am vrut să fim mai pacifişti, dar n-avem condiţii, acum huruie războaiele, trăim vremuri destul de belicoase, şi chiar şi aicea…

             „Ignoranţa ortodoxă…” A cui? A mea? Sau a cui?

           „Rezolvă dialogul interconfesional.” Nu ştiu cum să pun cap la cap acestea două ca să obţinem o întrebare coerentă. Ce legătură are una cu alta? Cei care sunt angrenaţi în dialoguri interconfesionale sunt aproape întotdeauna bine titraţi, firoscoşi, şi nu s-ar încadra la „ignoranţa ortodoxă”. În schimb, ,,ortodocşii ignoranţi” nu dialoghează interconfesional, decât în mod excepţional. Deci nu se prea leagă întrebarea. Cel (sau cea) care a întrebat n-a reflectat suficient înainte de a o pune, ci a fost luat de avânt.

           „Credeţi că râzând de eretici îi aducem în staulul ortodoxiei catolice?” Nu ştiu dacă râzând de eretici îi aducem în acest staul. Apropo de râsul de eretici, ia să schimbăm puţin rolurile şi vă întreb eu pe voi, avem oare în Biblie un moment când se râdea de eretici? Care sunteţi aşa tari în Scriptură? A făcut cineva pasul acesta? A râs de eretici? Ia! Ştiţi cine a râs?

               O voce din sală: Ilie[5]

             Părintele: Am auzit, aşa, mai tare, mai tare, îndrăzniţi! Ilie a făcut asta când? Cum a râs? Când i-a adus pe preoţii lui Baal şi ai Aşerei[6] şi zicea: „Strigaţi mai tare la Baal, că poate doarme şi nu v-aude!”[7] Făcea cum se spune acum „băşcălie”. I-a luat pe aceia în râs şi după aceea i-a tăiat pe toţi proorocii lui Baal, 400 de inşi![8] De la râs s-a terminat cu plâns, pentru că i-a şi omorât. Dar, într-adevăr a râs de ei. Aşa, noi, Biserica Ortodoxă, nu prea râdem. La dialoguri de-astea nu cunosc vre-un astfel de ton… mai am eu din când în când aşa, de destindere. Dar aici nu este un dialog interconfesional, nu s-a anunţat aşa ceva. Eu nu particip asemenea dialoguri nici ca „băşcălios”, nici ca ignorant. Deci nu ştiu cum să răspund.

             A se aduce un eretic la staulul Bisericii sau la turmă, cum doriţi, se aduce aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi şi cum spune Biserica, eu nu pot să spun altfel. Îi spui aceluia: „iată învăţătura ortodoxă, iată erezia.” Aşa cum de ex. spuneau Părinţii de la Sinodul III Ecumenic lui Teodoret al Cirului. Spuneau: ,,Dai anatema pe Nestorie?” ,,Nu, că nu era chiar de tot rău!” ,,Încă o dată: îl dai anatemei?” „Păi, parcă nu s-ar face…” ,,Îl dai anatemei sau te dăm şi pe tine cu el?” Şi atunci l-a dat. ,,Nu-l mai recupera, nu-l mai petici! Nestorie este eretic, da sau ba?” Deci, vine momentul când eşti la „da sau ba”. Acesta este momentul mărturisirii adevărului. Şi-ţi taie mâna dreaptă şi limba ca Sfântului Maxim, dar tu tot spui aşa. Şi atunci, ereticule, dai erezia anatemei, şi filioque, şi iconoclasmul, etc., atâtea şi atâtea, monofizismul dacă eşti armean, ş.a.m.d.? Ne întoarcem, nu ne unim!  Nu, ce-i aia, ,,ne unim”, nu există ne unim!

             „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână” ştiţi cui se adresa aceasta? ,,Chemaţi” (catehumeni), adică cei care urmau să se boteze, să vină la ortodoxie, nu? Ori de unde ar fi venit ei.

           „Rugaţi-vă cei chemaţi Domnului… Câţi suntem credincioşi să ne rugăm…” Deci ne rugăm pentru aceia ca „Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii, cuvântul adevărului, să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicească (catolică) Biserică.” Pe dânşii să-i unească, nu să ne unim noi, adică să-i aducă înapoi de unde au căzut ei înşişi, sau strămoşii lor. Şi aceasta se face prin anatemizarea ereziilor.

             În ediţiile Molitfelnicului dintre 1990-1996, dacă nu mă înşel, există slujba de ,,Primire la ortodoxie a celor de alte credinţe”: mozaici, ereticii luterani, calvini, baptişti, lipoveni molocani şi duhoborţi ori alţii,[9] a schismaticilor romano-catolici, ori alţii,[10] armenii gregorieni,[11] lipovenii (staroveri) popişti (popovţi) şi nepopişti (bezpopoviţi). Interesant este că lipsesc musulmanii, budiştii şi cei de credinţe asiatice. Rânduielile acestea au în comun lepădarea de eresul respectiv şi darea acestuia anatemei.

             Aceasta este modalitatea întoarcerii în staul, nici băşcălioasă, nici ignorantă! Nu este decât un singur drum: întoarcerea la ortodoxie şi aducerea tuturor eterodocşilor se face doar pe acest drum. Nu prin dialog. Nu poate fi dialog. Este mărturisire! Nu prin dezbatere. Este iarăşi mărturisire, acceptarea Bisericii lui Hristos apostolice, a Sfinţilor Părinţi. În ea se intră pe un singur drum: dând erezia anatemei. Şi imediat acela este primit cu braţele deschide, şi ştiţi că în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos întors decât pentru 99 de drepţi. Şi cu asta cred că am dat un răspuns concludent…

            Părintele (intervine la o întrebare ce nu i-a fost adresată direct): Pentru fratele Ion Vlăducă sunt aici două întrebări. Prima: „De câţi ani estimează evoluţioniştii că au apărut primele forme de viaţă pe pământ?”;

                A doua: „Câte specii de animale sunt inventariate la ora actuală?”….

              Dacă-mi permiteţi, chiar dacă nu mi-a fost adresată mie întrebarea, dar chiar fără să fiu de specialitate aşa cum este Ion Vlăducă profesor de matematică sau om de ştiinţă, sau ca Adrian Lemeni sau cei care au făcut şi politehnica, însă am citit şi eu şi Creaţionismul  ştiinţific şi Ştiinţa creaţionistă, şi pe Aviezer, şi mai multe lucrări. Am citit chiar şi pe cei car-i combat pe aceştia, inclusiv capitolul despre ştiinţă al lui Serafim Rose, şi mi-aş permite să vă spun următoarea părere de preot: Când ne referim la vechimea lumii vom spune că există două variante. Deci:

  • ori adoptăm cronologia aceea tradiţională care gândiţi-vă a fost la noi în România până pe la 1840 acum peste 150 de ani. Se zicea de pildă: anul 7348 şi însemna 1840. Era cronologia de la facerea lumii, aşa spuneau toate calendarele noastre. Ori, dacă, în ciuda acestora încă mai avem dubii vom spune:
  • că este o taină.

             Dar ca să oferim cronologii alternative, fie că milioane, fie că miliarde de ani, aceasta este cea mai greşită metodă, fie că e Carbon 14, sau alte metode de datare radioactivă sau de oricare fel, care nu pot da o cronologie corectă doar pe baze ştiinţifice. Nu poate nimeni, şi nici măcar savanţii creaţionişti nu pot justifica suma, că ştiţi că există controversa în care ei spun: „Da, Biblia spune 7500 de ani, atâta are pământul şi universul”, nici ei nu pot demonstra aceasta ştiinţific. Personal, eu cred că pământul are în jur 7500 de ani pentru Tradiţia bisericească, şi nicidecum pentru că aşa îmi confirmă sau îmi infirmă ştiinţa. Ştiinţa nu poate da nici un răspuns, credeţi-mă fraţilor geografi şi geologi, toate perioadele astea sunt aberaţii şi fantezii! Nu se poate măsura aşa ceva ştiinţific, nici pro- nici contra, este o problemă de credinţă. Cred că are 7500 de ani, sau că mari sunt tainele lui Dumnezeu, dar ca cineva să măsoare acest lucru şi să combată cu măsurătorile sale Tradiţia este inacceptabil pentru un credincios!

               Este acelaşi lucru ca şi data sfârşitului lumii. Spune: „Ziua şi ceasul acela nimeni nu-l ştie…” şi totuşi adventiştii indicau cu precizie acea dată! Cum de calculezi tu, măi nebune, care eşti toată ziua cu nasul în Evanghelie, când Scriptura spune că nu poţi şti data? Dar tu celălalt care în acelaşi chip nu poţi şti nici data exactă a începutului, de ce nu accepţi Tradiţia bisericească, ca să nu fi făcut de râs cu cronologia aceea?

              Să ştiţi că ştiinţa şi teologia nu se vor putea întâlni şi împăca niciodată pe terenul acesta prin compromisuri reciproce. Şi vă mai spun, fără să se jignească nimeni, că sunteţi probabil aicea mulţi studenţi la facultăţile de ştiinţă, dar există, şi nimeni, iarăşi, să nu să simtă jignit de un popă arţăgos, următoarea vorbă înţeleaptă: nec sutor supra crepidam, pre româneşte ,,Cizmare, până la sanda!” Adică ştiinţă nu te băga în asemenea lucruri! Nu ţi-e dat a vorbi despre Dumnezeu, despre cosmos şi despre om, căci nu ştii şi nu poţi ştii! Fă un modem, un provider sau un server mai performant, un soft ceva, un motor super diesel cu consum nepoluant, că nici popa nu spune că e mai bun Linux decât Microsoft de pildă, dar nu îţi da tu cu părerea nici despre apariţia animalelor, nici despre cosmologie Acestea sunt taine pentru ştiinţă. Ea e la sanda şi deja s-a înălţat la nivelul cingătorii sau poate chiar mai sus! Acest cuvânt vi-l spun şi apropo de editura şi mişcarea XXI: Eonul dogmatic, şi sunt şi unii fraţii de la noi care vor să facă pactul acesta şi să creeze punţi de legătură între religie şi ştiinţă în acelaşi mod în care se realizează dialogul cu alte confesiuni.

              Despre acest lucru, crearea lumii, ce dialog să ai cu savanţii? Ce polemică să ai cu ei, că nu vorbim aceeaşi limbă, şi nu spunem pentru a jigni pe cei ce sunt la sanda, că mie când mi se strică calculatorul merg la specialist şi zic: te rog vezi ce are. La fel şi la maşină, merg la mecanic şi îl rog să o repare, eu sunt un ageamiu în aceste domenii, dar nu mă bag, este de bun simţ! V-aţi jignit careva? Îmi cer iertare încă o dată, dar să ştiţi că cele duhovniceşti se judecă duhovniceşte, nu ştiinţific! De aceea acest dialog este aberant şi absurd, ca şi celălalt. Ele nu vor da niciodată roade! Cum poţi dialoga, spuneţi-mi şi mie, gândiţi-vă şi în termenii bunului simţ. Sunt două paliere aşa de diferite încât nici măcar nu merge să combaţi o măsurătoare greşită. Ce să măsori? Nu se poate măsura vechimea ci cred aşa cum spune Biblia şi Tradiţia, adică vreo 7500 de ani, punct. E! atâta este.

             Cred că soarele este făcut a patra zi, după plante. Aşa zice Scriptura, ce să mai cercetăm, ce e de combătut?

              Cred că soarele se învârte în jurul pământului, aşa cum văd şi cum zice iarăşi Scriptura! Nu sună ştiinţific? N-are decât, ştiinţa a spus 1000 de chestii, care mai de care… Copernic ştiţi ce zicea? „Marele” Copernic şi ,,marele” Galilei[12] pentru ce era să moară? Că „soarele este nemişcat în centrul universului.” Vă place? Foarte tari savanţi! De fier! Copernic s-a înşelat de când a gândit-o, a grăit-o şi a scris-o. Şi totuşi lumea continuă să tot zică: „Săracul Galilei, iată cum îl teroriza răutatea aia de biserică, (acum că era cea romano-catolică nu mai se pune!), dar vedeţi ce susţineau Galilei şi Copernic? Nici măcar ştiinţific nu au avut dreptate, era o prostie, o mortăciune, dară-mi-te teologic sau filosofic!

              Noi nu intrăm în polemici şi dialog cu cele ale ştiinţei pe termenii ei, şi la calculatoare îi lăsăm pe Microsoft în pace, nu ne pricepem noi preoţii mai bine ca ei. Dar la teologie să tacă oamenii de ştiinţă! Sincer, vi se pare un punct de vedere habotnic şi fanatic, fundamentalist sau taliban? Nu este bunul simţ? …

               Ion Vlăducă: … Din punct de vedere ştiinţific, ştiinţele naturii se ocupă cu fenomenele observabile experimental. Evenimentele relatate în cartea Facerii în Sf. Scriptură nu sunt nici observabile, nici repetabile experimental. Deci cu toată rigurozitatea ştiinţifică afirm: ele nici nu intră în domeniul ştiinţei. Deci într-adevăr ştiinţa nu are cum să se pronunţe despre zilele Facerii. De aceea întăresc ceea ce a spus părintele: este aberant acest dialog…

        Părintele (arătând cărţile respective de pe masă): Acesta este de fapt ,,eonul antidogmatic”, aşa s-ar numi mai bine editura!

             Jean Nedelea: … Eu aş vrea să vă spun totuşi că Sf. Scriptură ne dă un caz de om învăţat cu care Mântuitorul Hristos vorbeşte. Este vorba de Nicodim care era unul dintre fruntaşii vremii respective… Dialogul cu oamenii de ştiinţă trebuie să fie un dialog cu suflete de oameni, care au căutările lor, care au frământările lor, care au angoasele lor… Dialogul cu ştiinţa cred eu că trebuie să se poarte, dar trebuie purtat onest, pentru că dialogul între lumea asta creată şi lumea necreată există…

                 Părintele: Să facem un scurt experiment? Sunteţi de acord ca să ne mai destindem un pic? Apropo de dialog, de dialogul cu ştiinţa sau cu alte confesiuni, facem un scurt experiment: eu vă zic ceva şi să facem un dialog: „Hör ni, den här kvällen var mycket interessant, fast vi har inte kommit alltid helt överens, inte jag med min kollega Jean Nedelea eller kanske med er, trots att jag har alla goda intentioner. Men det funkar inte på det sättet!”[13] Şi acum răspundeţi: ce-oi fi zis eu? (o voce din sală: ,,pe limba suedeză!”) A fost în suedeză! Aţi înţeles ceva? Câte cuvinte? „Kollega”, ,,Jean Nedelea”, „intentioner”, şi restul e în ceaţă…

              Ca să fie un dialog trebuie să vorbim aceeaşi limbă, pe care să o înţelegem toţi. Cum să vorbim aceeaşi limbă, mă întreb eu, cu savanţii sau cu celelalte confesiuni. Pentru că este clar că termenii noştri sunt alţii! Eu asta am vrut să spun, nu se poate lega un dialog atât de diferit şi în formă şi în fond, în limbaj şi mentalitate, mijloace şi conţinut de idei.

          N-o să am eu o polemică cu voi geologii sau geografii decât că nu accept aceste măsurători sau datări, când omul de ştiinţă intră pe acest teren despre care au vorbit colegii. Iar despre cel cu sandaua, cizmarul, ce ne-am face dacă nu le-am avea? Ne-ar fi destul de greu. Eu nu dispreţuiesc pe cizmar şi nici pe electronist sau pe mecanicul auto. Adică apelez cu drag la ei, şi ei la mine pentru sfeştanii şi alte slujbe, dar fiecare să ne păstrăm locul şi slujba, competenţa! Pentru asta e pledoaria mea, şi dialogul cu ştiinţa sau cu celelalte confesiuni nu se poate duce pentru că este la fel ca dialogul suedezo-român de adineauri, sunt două limbi diferite, cu asta cred că şi Jean Nedelea poate să fie de acord.

            Mă tem că nici exemplul cu Nicodim n-a fost inspirat. El nu era savantul de care vorbim! Era în primul rând un om foarte credincios. Savanţii cu care ne întâlnim, (cei ca Paulescu sunt nişte excepţii rarisime! Şi dacă chiar vreţi ca să vă pun pe gânduri şi pe voi şi pe Vlăducă şi Jean Nedelea, savanţi ortodocşi de renume şi valoare mondială se numără pe degetele de la o singură mână, hai spuneţi-i voi care sunt? Paulescu şi?… alţii mai ştiţi? Adică să fie şi genial, şi vestit şi cu o credinţă ortodoxă solidă. Paulescu are gafe ecumenice, el amesteca ortodoxia cu catolicismul fără să-şi dea seama, se încurca dogmatic. Doctorul Kalomiros este şi el un caz mai ciudat. Să ştiţi că el a scris trei cărţi fundamentale: „Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului”, „Râul de foc” şi „Împotriva mincinoasei uniri”, aceasta din urmă foarte valoroasă. Şi iată cum s-a putut înşela de grav în prima carte.[14]

               …Să nu vă tulburaţi: se poate întâmpla să mai şi greşim, însă, aceşti savanţi sunt tari ca biologi, fizicieni, nu însă şi mari teologi! Nu sunt ei criteriile! Şi chiar şi Paulescu nu ştia el să spună mai mult decât Sfinţii Părinţi cum a fost cu zilele creaţiei, care este originea universului. A încercat şi tatăl lui Rafael Udrişte să dea o explicaţie personală ştiinţifică în cartea „Cum a creat Dumnezeu lumea din nimic”, dar toate aceste încercări nu sunt ziditoare, nu îşi au rostul. Ori iei ad literam ce zice Sf. Scriptură sau Sfinţii Părinţi – ori speculaţiile ştiinţifice, unde şi Jean Nedelea a zis în acelaşi sens, ştiinţa ar trebui să rămână mută ca peştii fără glas sau ca ritorii cei mult vorbitori din acatist…

                Întrebare: …Rugăm invitaţii să răspundă mai pe scurt, ca să le fim tuturor pe plac… Pentru părintele Bădulescu: Este corectă părerea potrivit căreia zilele creaţiei ar putea reprezenta ere geologice?[15]

                Părintele: NUU! (râsete în sală) Mai scurt nu se poate răspunde…

 

[1] Cuvântul părintelui Dan Bădulescu la o conferinţă ASCOR la Universitatea Bucureşti, 27 martie 2003. Vezi şi http://www.youtube.com/watch?v=lDHqhqvcS0M şi urm

[2] Vezi şi http://www.scribd.com/doc/64707925/Crede-%C5%9Fi-nu-cerceta

[3] Între timp, această carenţă s-a remediat destul de satisfăcător prin publicarea broşurii Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Sf. Nectarie, Bucureşti, 2003

[4] Părintele în picioare exemplifică teoria corporal întinzând mâinile şi degetele.

[5] Vezi http://www.scribd.com/doc/4022606/Un-mare-antiecumenist-Sfantul-Prooroc-Ilie-Tezviteanul

[6] III Regi 22: Şi a zis Ilie către popor: “Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni şi prooroci ai Aşerei patru sute.

[7] III Regi 27: Iar pe la amiază, Ilie a început sã râdă de ei şi zicea: “Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!”

[8] III Regi 40: Iar Ilie le-a zis: “Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul din ei!” Şi i-au prins, şi s-a dus Ilie la pârâul Chişonului şi i-a junghiat acolo.

[9] anglicani, neoprotestanţi, (n. a.)

[10] greco-catolici (uniţi, catolici de rit oriental), vechi-catolici (n. a.)

[11] adică toţi monofiziţii: armeni, sirieni, copţi, etiopieni (n. a.)

[12] Vezi şi http://www.scribd.com/collections/4315640/Galileo-Galilei

[13] „Ia ascultaţi, seara asta a fost foarte interesantă, deşi nu am căzut totdeauna total de acord, nici eu cu colegul meu Jean Nedelea, sau poate cu voi, în ciuda bunelor mele intenţii. Dar nu merge în felul ăsta!” (trad. din limba suedeză)

[14] Eroarea sa a fost descrisă pe larg de către Ion Vlăducă în intervenţia sa. Este vorba despre evoluţionismul teist.

[15] Vezi şi http://www.scribd.com/doc/155893104/Durata-zilelor-Crea%C5%A3iei?in_collection=3939229

Adaugati un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *