Durata zilelor Creației
Durata zilelor Creaţiei
Pr. Dan Bădulescu
„Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…
Carele a grăit prin prooroci”
…dintre care Moise a strălucit în mod deosebit. El ne-a lăsat începutul Scripturii, Cartea Facerii, acea Alfa cu care începe revelaţia dumnezeiască: facerea lumii şi a omului. Cele relatate în primul capitol au putut fi crezute întocmai şi fără şovăială, limbajul estelimpede şi lesne de înţeles tuturor creştinilor. Problemele de interpretare s-au ivit în timpurile mai recente, şi anume, în zorii apariţiei ştiinţei moderne, sec. XVII în apus. Acolo au început să apară treptat o nouă (astro)fizică, o nouă chimie, biologie, cronologie, antropologie, care rând pe rând au emis ipoteze şi teorii care contraziceau şi contrazic revelaţia. Ne vom ocupa acum de durata zilelor Creaţiei.
Potrivit manualului de Teologie dogmatică[1] pentru seminariile teologice de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Bucureşti, 1994, alcătuit iniţial în 1985, la capitolul despre teologumenă se spune că: „Teologumenă este numirea ce se dă unei păreri teologice care poate constitui o bază a învăţăturii bisericeşti, întrucât are un temei în Revelaţie şi în scrierile Părinţilor bisericeşti, în special în ale marilor „dascăli ai lumii” (cum sunt numiţi Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul şi Sfântul Ioan Hrisostomul), ea este o concepţie adesea cu largă circulaţie printre teologi, dar fără să se bucure de consensul unanim al Bisericii, spre care, figurat vorbind, „aspiră” ea, teologumena. Valoarea unei teologumene depinde, pe de o parte, de evidenţa bazei ei în izvoarele Revelaţiei divine, iar pe de altă parte, subiectiv, de adaosul de lămurire cu care vine ea, în cercetarea şi cunoaşterea teologică, apărând uneori chiar ca necesară din acest punct de vedere. Exemple de teologumene: cu privire la durata zilelor creaţiei…”
Ne oprim aici: „o concepţie adesea cu largă circulaţie printre teologi, dar fără să se bucure de consensul unanim al Bisericii”. Consensul Bisericii se exprimă, precum Crucea, în ambele coordonate: spaţiu şi timp („în toate locurile şi timpurile”), vertical – diacronic, şi orizontal – sincronic. Mai important între ele este desigur cel vertical, diacronic, căci prin el noi cei de azi suntem în legătură cu trecutul, Sfânta Tradiţie milenară, Părinţii şi proorocii, prin care a grăit Duhul Sfânt. Acest consens este deci unul sine qua non, iar odată pierdut apare un semnal foarte grav şi serios de alarmă. Consensul orizontal „sincronic” este şi el de dorit, dar dacă nu se obţine la un moment dat istoric critic, rămâne a se sprijini în continuare pe cel vertical, până la apariţia, cu mila lui Dumnezeu a unor vremuri mai bune. Deci dacă el este cumva aproape pierdut este trist, dar nu şi fatal.
Cercetând acum problema care ne preocupă, ni se pare că, în privinţa duratei zilelor Creaţiei, în Biserică (ortodoxă desigur!), până la jumătatea sec. al XIX-lea, a existat exact acest consens patristic, pe ambele coordonate: zilele ţineau 24 de ore fiecare, şi aceleaşi cu cele de azi![2] Această afirmaţie va fi dovedită cu multe exemplificări pe parcursul acestui articol. Deci, iată o părere cu largă circulaţie în Biserică, dar care, dacă este aşa cum afirmăm, a depăşit prin acel consens nivelul unei teologumene! Cei care nu sunt de acord cu această afirmaţie trebuie să vină la rândul lor cu cel puţin tot atâtea dovezi scripturistice şi patristice care să o infirme. Singurul text patristic care ar putea fi eventual invocat în acest sens pe care l-am găsit până acum, deocamdată cel puţin, este acest pasaj al Fericitului Augustin: „Însă aceste șapte zile, care pentru acelea produc săptămâna prin a căror scurgere și reîntoarcere timpul este răpit, în care ziua este una prin mișcarea soarelui de la un răsărit la altul, așa să credem schimbarea acelor zile care sunt prezentate, ca să nu se asemene acestea cu acelea, ci de marea lor lipsă de asemănare să nu ne îndoim deloc.”[3] După cum observăm, textual se vorbește aici de „marea lor lipsă de asemănare”, dar fără a se specifica dacă acest lucru se referă și la durata lor, adică ceea ce ne interesează în acest moment. Dar, să admitem, totuşi, că, la modul indirect, s-ar putea deduce și o deosebire drastică în sensul duratei lor. Problema a căpătat după a doua jumătate a sec. XIX caracterul de teologumenă menţionat de autorii manualului, şi anume: în privinţa acestei durate, consensul pe verticală (diacronic) s-a zdruncinat drastic, durata nu mai este privită ca fiind de 24 de ore (aceleaşi ca şi azi), ci ele devin „perioade”, „ere” (mai mult sau mai puţin geologice), foarte lungi, indefinite ca durată (de la 1000 la milioane sau chiar miliarde de ani!). S-a conturat în schimb un consens pe orizontală (sincronic): azi majoritatea celor din Biserică (cel puţin cei învăţaţi, poporul simplu nu are cum să intre aici), crede în cele enunţate anterior. Crucea s-a frânt, şi cele două braţe nu mai comunică între ele! Ce să fie oare aici? A cui lucrare a dat acest rezultat?
Cum spuneam, până atunci lucrurile au părut clare şi tâlcuirile Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti dovedesc cu prisosinţă acest lucru: zilele au fost toate egale între ele şi au durat 24 de ore, aceleaşi ca şi cele de azi! Căderea omului în păcat[4] a adus cu adevărat moartea în creaţie, dar nu a afectat, aşa cum se afirmă mai nou sub influenţa unor curente neo-protestante creaţioniste, spaţiul şi timpul iniţial al cosmosului. Acelaşi lucru îl vom afirma şi în privinţa părerilor potrivit cărora cosmosul a mai suferit o drastică perturbare a legilor şi rânduielilor sale după potopul universal. Nici atunci nu s-au petrecut astfel de lucruri, legile şi mişcările cereşti au rămas riguros aceleaşi.
Să luăm câteva exemple concrete:
„«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.» Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta… Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea, potrivit măsurii rânduite ei de Dumnezeu.” (Sfântul Vasile, Hexaimeron) La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin.
Influenţele apusene amintite au pătruns, după cum era într-un fel şi normal, având în vedere înrudirea culturală, duhovnicească şi etnică a popoarelor din Europa, şi în spaţiul Răsăritului ortodox, şi anume la sfârşitul secolului XIX. Astfel în teologia „academică” s-a introdus duhul ştiinţei „acestui veac” după cum se mai spune, adică ştiinţa seculară, laică, profană. În cazul de care ne ocupăm, în privinţa cuvântului „zi” pus între ghilimele, se consideră de către cei mai mulţi profesori (şi evident de către studenţii lor) a fi o exprimare metaforică ce ar corespunde cu „erele geologice”[5], o rătăcire contrară Scripturii şi Sfinţilor Părinţi care nici n-au auzit de aşa ceva:
„Ziua şi noaptea îşi continuă drumul poruncit de El[6], neîmpiedicându-se una cu alta. Soarele, luna şi ceata de stele, potrivit poruncii Lui, îşi desfăşoară în unire fără vreo abatere hotarele ce li s-au pus.” (Sf. Clement Romanul, I Către corinteni XX, 1-3)
„«Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte». Iar dela începutul zilei până la ziua cealaltă, este o zi şi o noapte. Scriptura a spus: «Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâia».” (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica)
„«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă», adică durata unei zile şi a unei nopţi…
«Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una»
A spus «una»,
– sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor, ca şi cum Moise ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore;
– sau pentru că învârtirea cerului de la un semn până la acelaşi semn se face într-o singură zi, încât ori de câte ori este seară şi dimineaţă în lume, potrivit învârtirii soarelui, această învârtire nu se face în mai mult timp, ci atât cât se împlineşte durata unei zile…” (Sfântul Vasile cel Mare Hexaimeron)
„Deşi atât lumina cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.” (Sfântul Efrem Sirul)
„«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric; şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte.» A împărţit fiecăruia locul său propriu fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci îşi cunosc propria lor natură. A numit o zi sfârşitul zilei şi sfârşitul nopţii, ca să fie o ordine şi un şir în cele văzute, şi ca să nu fie nici un amestec… Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimineaţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşitul zilei, ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur Omilii)
Zilele au avut în mod de necombătut seară, dimineaţă, zi (lumină) şi noapte (întuneric). Iar ziua şi noaptea au avut negreşit 12 ore (ceasuri) fiecare, de la bun început, chiar din prima zi a creaţiei. Vezi în acest sens şi Sfântul Ioan Damaschin:
„Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum spune dumnezeescul David: «Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat». Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani». Pentru aceea prin soare se înfiinţează cele patru anotimpuri. Primul, primăvara, căci atunci a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este asemenea cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore.” (Dogmatica)
Primăvara ţine doar trei luni, iar echinocţiul de primăvară, momentul în care, potrivit Sfintei Tradiţii a fost făcută lumea, cât poate să ţină? O mie de… ce? Învăţătura ortodoxă sănătoasă mărturiseşte că acele zile de la începutul creaţiei erau chiar zile normale de 24 de ore, cu zi şi noapte aşa cum le cunoaştem. Echivalenţele zi = eră au fost făcute iniţial de eretici gnostici şi kabbalişti. Nu putem primi această posibilitate nici măcar ca ipoteză de lucru, şi cu atât mai puţin opinie teologică sau teologumenă. Învăţătura respectivă e de dată recentă şi nu a avut până în sec. XX vreo circulaţie oarecare în Biserică, aşa cum cere definiţia teologumenei. Este cunoscută argumentaţia conform căreia în originalul ebraic s-a folosit pentru „zi” cuvântul „yôm” care ar mai putea însemna şi „eră”. Versiunea normativă în Biserica Ortodoxă ştiam că este Septuaginta, ori acolo s-a tradus „imera” iar de acolo în româneşte „zi” în absolut toate variantele. Cuvântul „eră” ca atare nu există în Scripturile noastre, ci se foloseşte pentru aceasta fie „veac” (dar aici nu în sensul strict de secol = 100 de ani) fie „vreme”. În greaca Septuagintei pentru „eră – veac” există termenul de „eon”, care putea fi deci folosit cu uşurinţă dacă textul ar fi indicat aşa ceva. Cei 70 sau 72 de tâlcuitori evrei, cunoscători desăvârşiţi ai celor două limbi au tradus din ebraică în greacă sub insuflarea Duhului Sfânt, aşa cum ne mărturiseşte Sf. Tradiţie. Şi atunci, dacă sensul ar fi fost „eră”, „perioadă” (îndelungată şi nedeterminată) aveau la dispoziţie, cum am spus termenul potrivit pentru a o desemna. La ce şi cui ar folosi substituţia termenului de „eră” cu cel de „zi”? Dacă se invocă nivelul mai redus al adresanţilor iniţiali ai Facerii, vechii evrei, oameni simpli şi neinstruiţi („neevoluaţi”), atunci efectul obţinut ar fi exact… contrariul! Încercaţi şi dumneavoastră, bunul simţ nu trebuie eludat: cum veţi lămuri copii, oameni simpli, analfabeţi, limitaţi intelectuali, inculţi: folosind cuvinte simple şi clare care chiar să însemne ceea ce înseamnă pentru toată lumea (aici zi, seară, dimineaţă), sau substitute alegorice (zi în loc de eră/perioadă; seară şi dimineaţă în loc de… ce??) şi subtile, care necesită subţiri tâlcuiri savante? Dar nici vorbă de una ca aceasta, ci acolo sunt folosite cuvintele: „zi” (imera), ,, „noapte” (nikta), „seară” (espera) şi „dimineaţă” (proi), toate acestea desemnând clar o zi (cu alternanţa de zi-lumină şi noapte) şi subdiviziunile ei. Cine mai doreşte să susţină că o „eră” se poate subîmpărţi în „zi”, „noapte”, „dimineaţă” şi „seară”? Iar aceste părţi s-au divizat dintotdeauna şi la toţi în 12 ceasuri de lumină – zi – şi 12 ceasuri de întuneric – noapte – evident la echinocţiu, nu vorbim acum de variaţiile din cursul anotimpurilor. Ele împreună dau 24 de ore, nici mai mult şi nici mai puţin! Se mai întâlneşte iarăşi, adesea, o altă presupunere, ce se vrea a fi teologumenă, ce strecoară alternative de compromis invocând argumente scripturistice:
„Şi una ca aceasta să nu vă amăgească pre voi, iubiţilor, că o zi lângă Domnul este 1000 de ani, şi 1000 de ani, ca o zi.” (II Petru, III, 8).
De aici ar rezulta că, cel puţin ipotetic, o zi a creaţiei a durat (ar fi putut dura) o mie de ani. Dacă încadrăm citatul de mai sus în contextul său, vom observa cu uşurinţă imposibilitatea şi absurditatea acestei presupuneri, ce nu poate fi primită nici măcar ca simplă „părere teologică”. Sfântul Petru reia această figură de stil familiară adresanţilor săi în noul context al proorociei sfârşitului lumii:
„Căci o mie de ani înaintea ochilor Tăi Doamne, ca ziua de ieri, care a trecut. Şi straja în noapte; învinuirile lor ani vor fi, dimineaţa ca pajiştea va trece. Dimineaţa înflori-va şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca.” (Ps. 89, 4-6)[7]
„Iară cele de acum ceruri şi pământul, cu acelaşi cuvânt câştigate sunt, focului păzindu-se la ziua judecăţii şi a pierzării oamenilor celor necuraţi. Şi una ca aceasta să nu vă amăgească pre voi, iubiţilor, că o zi lângă Domnul este ca 1000 de ani, şi 1000 de ani, ca o zi. Nu zăboveşte Domnul făgăduinţei, precum unii zăbavă socotesc, ci mult îngăduieşte la noi, nevrând ca să piară unii, ci toţi la pocăinţă să vie. Şi va veni ziua Domnului ca furul noaptea, întru care cerurile cu sunet se vor trece şi stihiile arzându-se se vor topi şi pământul şi cele dintru el lucruri vor arde de tot… Aşteptând şi sârguind venirea zilei lui Dumnezeu, pentru care cerurile arzându-se se vor topi şi stihiile, fiind arse, topi-se-vor.” (2 Petru, III, 7-12)
Proorocul David vorbeşte ca o comparaţie: „o mie de ani ca ziua de ieri”. Sfântul Petru le vorbeşte creştinilor de atunci despre ziua judecăţii. Cine ar putea să echivaleze această „zi” cu 1000 de ani? Sau ziua Domnului „care va veni ca un fur noaptea”, adică va veni pe neaşteptate, brusc, prin surprindere, cum va putea fi aceea 1000 de ani? De aici şi până la hiliasm nu este decât un pas. Versetul făcea parte din îndemnul făcut de către Sfântul Apostol credincioşilor de a lua în serios posibilitatea venirii judecăţii, în ciuda faptului că trecuseră atâtea mii de ani de la facerea lumii, sau chiar de la potop. Comparaţia, este de data aceasta luată la modul literal! „Ca” un fur, „ca” o mie de ani, sunt figuri de stil: comparaţii, limbaj metaforic. Şi tocmai aceia acuzau pe tradiţionalişti de citire în cheie „fundamentalistă neoprotestantă, sectantă, literală, ruptă din context, etc.” a capitolului I… Aici se vede limpede poziţia ireconciliabilă a celor două curente din ortodoxia contemporană: acolo unde unul lecturează literal, celălalt operează simbolic/alegoric, şi invers. Ca să nu mai spunem că echivalenţa se face de către evoluţioniştii teişti, numai într-un singur sens! Dar pasajul spune limpede: o zi lângă Domnul este ca 1000 de ani, şi 1000 de ani, ca o zi. De altfel, chiar admiţând că nu se poate şti riguros cât dura o măsură a timpului în acele zile de început, acele zile au avut 24 de ore! Căci ce alt submultiplu are ziua calendaristică? Ea se împarte în zi (lumină) şi noapte, apoi în patru „străji” de câte 3 ore fiecare (ale zilei şi ale nopţii) şi în… 24 de ore, care au fiecare 60 de minute, etc.
Echivalenţa zi-eră este cu totul forţată şi contrazice flagrant şi Scriptura şi Tradiţia. O eră de milioane de ani? Care deci fac sute de milioane de zile? Sau o singură zi cu o durată enormă, o zi lumină de milioane de ani şi o noapte la fel de lungă? Aşa ceva deja plasează această „părere teologică” în domeniul neverosimilului. Ca să fi fost acceptată ca atare, cei care au emis-o ar fi trebuit să dovedească cel puţin plauzibilitatea ei. Şi chiar şi dacă ar reuşi acest lucru, tot nu ar fi o dovadă că lucrurile au stat chiar aşa în realitate. Fiind conştienţi de aceasta autorii manualelor respective menţionează că „zilele ar fi putut fi ere,… sau o zi ar fi putut fi 1000 de ani…”. După cum se vede la o analiză atentă, ei nu au emis nimic cât de cât plauzibil în acest sens. Pentru înţelesul patristic al noţiunii de „eră”, „veac”, „eon”, vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica¸ Cartea II-a, Cap. 1 „Despre veac”:
„Trebuie să se ştie că numele de veac are multe sensuri, căci înseamnă multe lucruri. Veac se numeşte şi viaţa fiecărui om. Veac se numeşte iarăşi şi timpul de o mie de ani. Iarăşi se numeşte veac toată viaţa prezentă. Veac se numeşte şi veacul ce va să fie, cel fără de sfârşit după înviere. Se numeşte iarăşi veac, nu timpul, nici o parte din timp, care se măsoară cu mişcarea şi drumul soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, ci un fel de mişcare şi un interval de timp care merg împreună cu cele veşnice. Lumea aceasta are şapte veacuri, anume de la facerea cerului şi pământului şi până la sfârşitul şi învierea obştească a oamenilor… Al optulea veac este veacul ce va să fie.”
Cu adevărat termenul are multe înţelesuri şi depinde de context, dar nicăieri şi niciunde o „zi” din săptămâna Facerii nu este echivalată cu „un veac”, „eră”, „eon”. Nu în Scriptură, la Sfinţii Părinţi, Sfânta Tradiţie…
În ce priveşte echivalarea 1 zi = 1000 de ani, în istoria Bisericii s-au putut întâlni tâlcuiri ce aduceau această echivalenţă simbolică, dar, atenţie! nu se refereau la zilele Facerii, ci la etape istorice: „Şi în Matei citim că este scris că David şi ceilalţi ai săi, au încălcat de asemenea sabatul (Matei XII, 5[8] – că acel Sabat adevărat va fi ţinut în a şaptea mie de ani. De aici Domnul a atribuit fiecărei din acele şapte zile câte o mie de ani; de aici să luăm aminte: În ochii Tăi, Doamne, o mie de ani sunt ca o zi.” (Sf. Victorin de Petaviu Despre Facerea lumii[9])[10]
De asemenea în textul apocrif Epistola lui Barnaba se spune: „Despre sâmbătă vorbeşte la începutul facerii lumii: „Şi a făcut Dumnezeu în şase zile lucrurile mâinilor Lui şi le-a sfârşit în ziua a şaptea şi s-a odihnit în ea şi a sfinţit-o.”[11] Luaţi aminte, fiilor, ce vor să spună cuvintele: „Le-a sfârşit în şase zile.” Vor să spună că Dumnezeu va sfârşi totul în şase mii de ani: că o zi la Dumnezeu este o mie de ani. Însuşi Dumnezeu îmi dă mărturie când zice: „Iată ziua Domnului va fi ca o mie de ani”[12] Desigur, acest text apocrif a fost considerat pe bună dreptate ca un fals, nu aparţine Sf. Apostol şi nu este luat în considerare de către Biserică. Mai aproape de această interpretare alegorică pare să fie Sf. Ciprian: „Primele şapte zile în aranjamentul divin conţin şapte mii de ani.” (Îndemn la martiriu, 11)
Am adus aceste texte pentru a arăta eventuale surse de inspiraţie pentru „tâlcuirea” de care vorbim, o „teologumenă” târzie (sec. XX?), care, da, are o circulaţie destul de mare în Biserică în zilele noastre (majoritatea manualelor o predau ca atare), dar, este ruptă de Tradiţia patristică, şi nu are un suport convingător scripturistic, ci este vorba de 2 pasaje mari şi late ce sunt silite să intre cu forţa în interpretarea modernistă evoluţionist teistă, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu durata zilelor Facerii. Îndrăznim a face aceste afirmaţii dure bazaţi pe tâlcuiri normative patristice la Facere, şi nu numai pe bun simţ personal. Iată cum descrie de ex. Matei Vlastare situaţia acelor zile[13]: „Deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pe alta… apoi astfel după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia.” (Despre Sfintele Paşti)
Reluând acum citatele invocate, să vedem mai întâi poziţia Sf. Victorin. În alt loc el zice: „Facerea lumii: la început Dumnezeu a făcut lumina şi a împărţit-o în măsura exactă de 12 ore zi şi 12 ore noapte, din pricina mai presus de îndoială ca noaptea să urmeze zilei ca prilej de odihnă după lucrarea omului; şi ca iarăşi să urmeze ziua, şi astfel lucrul să fie cumpănit de această schimbare cu odihna, iar aceasta să fie înviorată de lucrarea din timpul zilei. „Şi a patra zi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii”.”[14]
Iar Sf. Ciprian spune şi el în alt loc: „Este un adversar vechi şi un vechi duşman cu care ducem lupta noastră: s-au împlinit acum aproape şase mii de ani de când diavolul l-a atacat pe primul om.” (Tratat 11.2)
Sfântul a trăit în secolul III d.Hr., deci un simplu calcul arată că dacă se ia la modul literal istoric afirmaţia sa cu „cele şapte mii de ani” ale primelor 7 zile ale Facerii, nu mai iese de loc la socoteală cu cei „aproape şase mii de ani” din citatul de mai sus. În schimb aceştia se potrivesc de minune cu cronologia 5 508 ani de la Facere la Naşterea Domnului + cca. 200 de ani = … s-au împlinit acum aproape şase mii de ani de când diavolul l-a atacat pe primul om.” Menţionăm că, în Biserica Universală, atât în Răsărit cât şi Apus, timpul măsurat de la Facerea lumii (latină: Annus Mundi / Ab Origine Mundi – AM) a variat cu o marje de câteva sute de ani în jurul valorii de 5000 de ani de la Facere la Naşterea Domnului.[15]
Răspunsul este simplu: cei care cred că „o zi a fost o mie de ani” au altă percepţie chiar şi a anilor, şi nu acceptă cu nici un chip vechimea de 7500 de ani, preferând revelaţiei Duhului Sfânt datarea ştiinţelor omeneşti. Este dreptul lor desigur, dar nu este şi învăţătura Bisericii, care nu este alta decât cea a Scripturii, care se reia şi în Decalog:
„Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei, să o sfinţeşti pre ea. Şase zile să lucrezi şi vei face toate lucrurile tale, Iar a şaptea zi, sâmbăta Domnului Dumnezeului tău, să nu faci într-aceea nici un lucru, nici tu şi feciorul tău şi fata ta, sluga ta şi slujnica ta, boul tău, şi înjugătorul[16] tău şi tot dobitocul tău, şi străinul cel ce locuieşte cu tine, că în şase zile au făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt într-însele, şi în ziua a şaptea au odihnit; pentru aceea au binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi au sfinţit-o pre ea.” (Ieşirea, XX , 8-11, reluat în XXXI, 17)
Cum se poate explica faptul că Dumnezeu face aici o corelaţie între „ziua sâmbetei”, adică a 7-a zi a săptămânii, una normală, astronomică, de 24 de ore, cu „zilele” creaţiei, care ar fi fost orice altceva (ere, 1000 de ani, etc.)? Termenul este acelaşi, dar înseamnă ceva cu totul diferit: odată e literal, şi alta alegoric? Ce Sfânt Părinte a tâlcuit astfel acest pasaj? Există măcar unul singur?
O parte din contestatarii ortodocşi ai duratei zi = 24 de ore care acceptă de altfel în mod bizar orice altă durată, dar sunt ferm convinşi, aproape dogmatic că nu au fost 24 ore, aceleaşi de azi – se bizuie oarecum paradoxal tocmai pe… părintele Serafim Rose, invocând faptul că el nu s-a pronunţat ferm pentru acest interval:
„Să cercetăm acum modelul patristic al celor Şase Zile ale Facerii. Nu vom sta să încercăm a ghici „cât de lungi” au fost acele zile deşi, când vom ajunge la sfârşit, vom avea o idee destul de limpede despre felul cum priveau Părinţii lungimea lor. Mulţi fundamentalişti socotesc că înţelegerea literală a Facerii se pierde dacă nu se acceptă că zilele sunt exact de douăzeci şi patru de ore; iar mulţi dintre cei care doresc să împace Facerea cu teoria modernă a evoluţiei cred că speranţele lor depind de acceptarea acestor zile ca fiind de milioane sau miliarde de ani lungime, conformându-se astfel presupuselor descoperiri ale geologiei. Cred că putem spune fără a greşi că ambele păreri sunt pe alături de subiect.”[17]
De aici s-ar trage concluzia că, fie nu se poate şti cât de lungi au fost acele zile, fie chiar, că acest lucru nici n-a contat pentru Sfinţii Părinţi, şi deci nici pentru noi, neavând nici o importanţă pentru mântuire. Evoluţioniştii teişti modernişti ortodocşi pot răsufla uşuraţi: inamicul lor nr. 1, părintele Serafim Rose, le-a furnizat o armă letală în privinţa datării acelor zile, iar ortodocşii tradiţionalişti se văd reduşi la stadiul de fundamentalişti creaţionişti penticostali. Numai că, lucrurile nu s-au oprit acolo. Din nefericire pentru modernişti, cine citeşte mai departe vede că:
„Nu înseamnă că aceste zile nu ar fi putut fi de douăzeci şi patru de ore, dacă Dumnezeu ar fi voit aşa; unul sau doi dintre Părinţi (de pildă, Sfântul Efrem Sirul) chiar afirmă explicit că aveau douăzeci şi patru de ore. Dar cei mai mulţi dintre Părinţi nu spun nimic despre acest subiect: nu era un subiect de discuţie în zilele lor şi se pare că nu le-a dat prin minte să stăruie a proiecta măsura timpului lumii noastre căzute asupra uluitoarelor şi minunatelor întâmplări ale celor Şase Zile.”
Iar în scrisoarea către evoluţionistul teist A. Kalomiros, părintele spune:
„tot aşa orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.”[18] Desigur, acestea sunt încă principii generale; să vedem acum câteva dintre aplicaţiile particulare ale acestor principii, aparţinând Sfântului Efrem: „Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.”[19] Este limpede că Sfântul Efrem… înţelege Cele Şase Zile ale Facerii ca fiind chiar şase zile, fiecare de câte douăzeci şi patru de ore, pe care le împarte într-o „seară” şi o „dimineaţă” de câte douăsprezece ore fiecare. Am luat în mod deliberat „simpla” tâlcuire la Facere a Sfântului Efrem Sirul înainte de a cita alte tâlcuiri mai „mistice”, fiindcă această înţelegere „simplă” a Facerii este cea mai greu de acceptat pentru mintea modernă „luminată”. Bănuiesc că cei mai mulţi creştini ortodocşi nefamiliarizaţi cu Sfinţii Părinţi vor zice îndată: „E cam prea simplu! Astăzi se ştie mult mai mult. Daţi-ne nişte Părinţi mai sofisticaţi.” Din păcate pentru „înţelepciunea” noastră modernă, nu există Părinţi mai „sofisticaţi”, căci până şi Părinţii cei mai „mistici” înţeleg textul Facerii tot aşa de „simplu” ca şi Sfântul Efrem! Cei ce doresc ceva mai „sofisticat” la Sfinţii Părinţi se află sub influenţa idelor apusene moderne care sunt cu totul străine Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Dar trebuie să vă arăt acest lucru prin citate din mai mulţi Sfinţi Părinţi. Să cercetăm acum îndeosebi problema „lungimii” celor Şase Zile ale Facerii. Cred că şi aceasta este încă o problemă de importanţă secundară între cele ridicate de teoria evoluţiei, dar nu strică să ştim ce anume gândeau Sfinţii Părinţi despre ea, cu-atât mai mult cu cât de-aici începem să întrezărim marea deosebire dintre ideea apuseană modernă şi ideea patristică despre facerea lumii. Indiferent cum le înţelegem, aceste „Zile” sunt cu totul mai presus de înţelegerea noastră, care cunoaştem doar „zilele” stricăcioase ale lumii noastre căzute; cum oare ne-am putea măcar închipui acele Zile când puterea ziditoare a lui Dumnezeu era în plină lucrare? Nici Sfinţii Părinţi nu par a vorbi prea mult despre ele, fără îndoială fiindcă pentru ei nu constituiau o problemă. Ele constituie o problemă pentru oamenii moderni, mai ales fiindcă încearcă să înţeleagă zidirea lui Dumnezeu prin mijlocirea legilor firii din lumea noastră căzută. Pare-se că Părinţii socoteau că acele Zile, ca durată, nu se deosebeau de zilele pe care le cunoaştem, iar unii dintre ei specifică, într-adevăr, că ele erau de douăzeci şi patru de ore lungime, cum face Sfântul Efrem.”[20] Deci învăţătura patristică spune limpede că Dumnezeu, deşi ar fi putut crea totul dintr-o dată, a ales să creeze în trepte de o tot mai mare desăvârşire, fiecare treaptă fiind lucrarea unei clipe sau a unei foarte scurte perioade de timp, culminând cu facerea omului, împăratul zidirii; iar întreaga lucrare este încheiată nu într-o clipită, nici într-o perioadă de o lungime nedefinită, ci oarecum la mijlocul acestor extreme, exact în şase zile. Sfântul Efrem şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirile lor la Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a şase zile „literale”, Dumnezeu creând în fiecare din ele în mod „imediat” şi „într-o clipită”. Iar Sfântul Vasile cel Mare, contrar convingerii larg răspândite a „evoluţioniştilor creştini”, socotea zidirile lui Dumnezeu ca „imediate” şi „dintr-o dată”, şi privea cele Şase Zile ca având exact durata de douăzeci şi patru de ore; căci iată ce zice în privinţa Zilei întâi: „Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, adică durata unei zile şi a unei nopţi. […] Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una. […] A spus «una» pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea.”[21]
Aşa că… nici cu părintele Serafim nu se poate dovedi că acele zile nu aveau 24 de ore. În ce priveşte citatele din Părinţi, prezentăm în anexă suficiente pentru a proba nu numai că Părinţii într-un glas au socotit, cel puţin până în sec. XIX că acele zile au durat 24 de ore fiecare, ci şi, că aceste ore erau aceleaşi ca şi cele de azi. Totuşi, legat de părintele Serafim, trebuie spuse în numele adevărului şi acestea: nu trebuie nicidecum uita că un om, fie el şi Sfânt Părinte, este mai înainte de toate ancorat şi delimitat în timp şi spaţiu. Deci, aşa cum acei Părinţi din vechime erau greci, etc., la fel şi părintele Serafim a fost un american din sec. XX. Ca atare, el s-a exprimat într-un anume context spaţio-temporal care l-a influenţat fără tăgadă. Ne referim acum direct la contextul polemicii sale cu evoluţioniştii teişti. Părintele a căutat o poziţie echilibrat-ortodoxă între evoluţionismul teist de factură catolică şi creaţionismul de tip neo-protestant. Ca ortodox, el a sesizat just că aceste pericole nu sunt câtuşi de puţin egale pentru ortodoxie, şi că pericolul nr. 1 era – şi este în continuare! – evoluţionismul teist, ce s-a instaurat de atunci şi până în zilele noastre autoritar în învăţământul teologic de seminarii şi facultăţi. E de ajuns să dăm o căutare prin toate materialele ortodoxe, manuale, catehisme, etc., din această perioadă, cu privire la „durata zilelor creaţiei”, şi veţi găsi acolo, orice, dar răspicat: nu 24 de ore! În nici un caz aceleaşi ca acum! Având deci de luptat cu asemenea munţi, şi fiind practic aproape singurul în acel moment (în orice caz la modul atât de curajos şi vizibil, posibil atunci doar în America!), părintele Serafim a avut anumite influenţe incontestabile din zona creaţionistă. Una dintre ele este aceea potrivit căreia, în trecutul omenirii au existat cel puţin două momente catastrofale în care s-au perturbat toate datele creaţiei: căderea în păcat şi potopul. Ca atare, ştiinţa nu poate nicicum sonda evenimente petrecute înaintea acestora, lumea de azi cu cosmologia, biologia, antropologia ei, fiind drastic diferită de cea de atunci. Cât de patristică este această opinie? Aplicând, pe cât ne pricepem în acest moment, principiile chiar ale părintelui, răspundem că: nu am întâlnit la nici un Părinte ideea că, în urma celor două cataclisme s-ar fi modificat ceva în sensul spaţiului, timpului şi astrofizicii (corpuri cereşti, mişcările lor, etc.)! Într-adevăr, călcarea poruncii a adus în creaţia văzută moartea, atât a omului cât şi tuturor vieţuitoarelor[22], deci în regnul viului, dar nu a modificat nimic esenţial în rânduielile neviului. Deci cutezăm a afirma, în cor cu Părinţii: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, timpul şi spaţiul, instantaneu şi cu dimensiunile depline. Contrar învăţăturilor ştiinţei de azi, spaţiul/cerul este o sferă cu aceeaşi dimensiune, astăzi ca şi cea din prima clipă a creaţiei. Nu se expandează şi nu se contractă. Timpul? El este spaţiul în mişcare, şi se scurge regulat ca un ceasornic, în acelaşi ritm, astăzi, ca şi în prima clipă a creaţiei: nu se dilată şi nu se contractă.
Singurele evenimente majore astrofizice de proporţii au fost:
- apariţia luminătorilor în ziua – şi niciodată, nicidecum „era”! – a patra, şi
- schimbarea mişcării planetare ce a fost în zilele 4-6 sincronă, iar după crearea omului – deci nicidecum după vreun păcat, s-a introdus „anomalia” adică mersul individual al corpurilor,[23] aceasta fiind o minune care nu a afectat/modificat cumva nici spaţiul nici timpul!
În concluzie:
Durata zilelor din Capitolul I Facerea este riguros aceeaşi ca cea din zilele noastre: 24 de ore, cu aceeaşi lungime. În primele 3 zile a existat o situaţie de echinocţiu, alternanţa întuneric-lumină fiind asigurată de către Însuşi Dumnezeu prin apariţia şi retragerea luminii în tot spaţiul cosmic. Durata acelor zile nu a depins de soare evident, dar asta nu a însemnat câtuşi de puţin că atunci nu a existat timpul, sau că durata era cu totul alta decât cea de azi (se presupune că mult mai mare, deşi putea fi şi mai scurtă!) Toate cele şapte zile sunt prototipul săptămânii şi au avut o durată egală atât între ele cât şi cu cele din zilele noastre. Mişcările cereşti ale astrelor (soarele) sunt aceleaşi ca timp şi spaţiu şi nu au suferit nicio modificare legată de păcat sau alte cauze naturale (cataclisme, potop, cutremure, meteoriţi, etc.) Deoarece aceste acrobaţii teologice s-au făcut pentru a armoniza şi împăca oarecum cele de neîmpăcat, revelaţia cu datarea ştiinţifică, uitaţi cum arată un tabel cronologic ştiinţific al „erelor geologice”.
Nu face parte strict din articolul de faţă, dar ni se par instructive şi descrierile a ceea ce s-a petrecut în acele „ere”.
Iată şi un tabel comparativ între învăţătura ortodoxă şi ştiinţa contemporană:
Învăţătura Ortodoxă |
Ipoteza evoluţionistă |
|
|
|
||||
| Ziua VII: Odihna lui Dumnezeu (Încetează de a mai crea ceva nou) | ≈
7 5 1 5
d e
a n i
6
z i l e de
2 4
o r e
|
prezent
|
Ne o z o i c |
≈
1
6
m
i
l
i
a
r
d
e
d
e
a
n
i |
|
|||
| Ziua VI: Fiarele pământului,
patrupede şi târâtoare. (Mamifere, amfibii şi reptile. Hrana exclusiv vegetală. Omul: bărbat (din ţărână) Porunca stăpânirii asupra întregii naturi. Hrana exclusiv vegetală. |
om #
maimuţă
#
plante cu flori mamifere păsări |
|
Neozoic
|
|||||
| Ziua V: Târâtoare acvatice cu suflet viu. (Toate vieţuitoarele acvatice, inclusiv cele mamifere). Zburătoare. (Inclusiv insectele cu aripi). | #
conifere reptile # # ferigi amfibieni # # muşchi peşti # # algeanimale nevertebrate |
Me
z o z o i c |
|
Mezozoic | ||||
| Ziua IV: Luminătorii cel mare (soarele) şi cel mic (luna). Mijlocul zilei. Mijlocul nopţii. Semne. Vremi. Zile. Ani. (Calendarul, punctele cardinale). Planetele. Stelele. (Constelaţii, galaxii, zodii). | # #
pluricelulare pluricelulare unicelulare # • Substanţe organice: glucide, lipide, proteine. |
P a l eozoi c |
||||||
|
|
Paleozoic | |||||||
| Ziua III: Uscatul. Mările. Buruieni, iarbă, seminţe, pomi roditori. (Vegetaţia), după felul lor. | Pământul | |||||||
| Ziua II: Întăritura (tăria cerului).
Despărţirea apelor. |
☼ Soarele, Stele **** | |||||||
| Ziua I: Cerul. Pământul. Întunericul. Lumina. Apa. Lumina. Ziua. Noaptea. Seara. Dimineaţa. | + Big-bang
|
|
După ce aţi privit cu atenţie şi ne întoarcem la Capitolul I Facere, cine va reuşi armonizarea celor două? Şi pentru rezolvarea acestei sarcini ingrate şi imposibile, ghiciţi unde se umblă şi modifică?
Anexă[24]
Consensul Sfinţilor Părinţi asupra duratei de
24 de ore a zilei din Facerea I[25]
Sf. Vasile cel Mare: «Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, zi una» A spus «una»,
– sau pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii, unind timpul zilei şi al nopţii, ca să plinească durata celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, care cuprinde negreşit şi ziua şi noaptea, încât chiar dacă din pricina schimbărilor mersului soarelui se întâmplă ca o zi să aibă mai multe ore ca cealaltă, totuşi durata celor două, a zilei şi a nopţii, să se înscrie în timpul destinat lor, ca şi cum Moise ar fi spus: «zi una» este durata unei zile, măsura celor douăzeci şi patru de ore”[26] „Mi se pare însă că cei ce nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. Înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă !”[27]
Sfântul Ambrozie al Mediolanului: „În chip cu totul vrednic de arătare a vorbit Scriptura despre o «zi», nu de «întâia zi». Întrucât trebuia să urmeze o a doua, apoi o a treia zi, iar mai apoi restul zilelor, putea să se pomenească o «zi întâi», urmând astfel fireasca înşiruire. Dar Scriptura aşază rânduiala ca numai douăzeci şi patru de ceasuri, cuprinzând atât zi, cât şi noapte, să primească numele de zi, ca şi cum cineva ar zice că lungimea unei zile este întinderea celor douăzeci şi patru de ore.”[28] „Trebuie să cercetăm şi pricina pentru care abia după ce a intrat Noe în corabie şi a luat cu sine şi vieţuitoarele, după şapte zile s-a pornit şi potopul[29]. Şi nu pare lucru zadarnic că nu au trecut nici mai mult, nici mai puţine zile, ci tot atâtea câte au fost şi la zidirea lumii. Căci lumea s-a zidit în şase zile, „iar în a şaptea zi S-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale.[30] ”[31]
Sfântul Victorin de Petaviu: „Facerea lumii: la început Dumnezeu a făcut lumina şi a împărţit-o în măsura exactă de 12 ore zi şi 12 ore noapte, din pricina mai presus de îndoială ca noaptea să urmeze zilei ca prilej de odihnă după lucrarea omului; şi ca iarăşi să urmeze ziua, şi astfel lucrul să fie cumpănit de această schimbare cu odihna, iar aceasta să fie înviorată de lucrarea din timpul zilei. „Şi a patra zi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii.”
Sfântul Efrem Sirul: „Deşi 
atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.”[32] „La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost egale. Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât fiecare zi să-şi poată căpăta de asemenea orele ei întocmai precum întunericul căpătase o durată măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea acelei prime zile au fost fiecare completate în 12 ore.”[33]
Sfântul Ioan Gură de Aur: „«Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric; şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul l-a numit noapte.» A împărţit fiecăruia locul său propriu fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat.
Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depăşit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depăşesc măsurile proprii, ci îşi cunosc propria lor natură. A numit o zi sfârşitul zilei şi sfârşitul nopţii, ca să fie o ordine şi un şir în cele văzute, şi ca să nu fie nici un amestec… Dumnezeu a numit sfârşitul luminii seară, iar sfârşitul nopţii, dimineaţă; şi pe amândouă le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşitul zilei, ci să ştim bine că lungimea amândurora face o zi.”[34]
Sfântul Ioan Damaschin: „Ele îşi urmează fără încetare calea pe care le-a orânduit-o Ziditorul şi aşa cum le-a întemeiat, după cum s
pune dumnezeescul David: «Luna şi stelele pe care tu le-ai întemeiat». Prin cuvintele «le-ai întemeiat» a arătat statornicia orânduielii şi aşezării date lor de Dumnezeu. Căci le-a orânduit «la timpuri, la semne, la zile şi la ani». Pentru aceea prin soare se înfiinţează cele patru anotimpuri. Primul, primăvara, căci atunci a făcut Dumnezeu universul. Acest lucru îl arată şi faptul că şi până acum în acest anotimp odrăslesc florile. Primăvara este deasemeni anotimpul când ziua este asemenea cu noaptea. Primăvara ziua este de douăsprezece ore şi noaptea de douăsprezece ore.”[35]
_____________________________________
[1] http://www.scribd.com/doc/50045856/Teologia-dogmatica
[2] Vezi pentru aceasta şi: http://www.scribd.com/doc/158770071/Despre-durata-zilelor-crea%C5%A3iei
[3] Sfântul Augustin Despre Geneză în sens literal, Minerva, 2008, p. 147
[4] Oricând s-ar fi produs aceasta, în această privinţă nu există un consens şi o învăţătură clară şi dogmatică, ci doar păreri personale, vezi Hronograful
[5] De ex Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean op. cit.; Pr. Ioan Uscă Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, etc.
[6] Facere I, 5 sq.
[7] Tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cirului:
„Şi zice că viaţa oamenilor este puţină şi dureroasă foarte, iar la Tine, Cel de-a pururi vecuitor şi veşnic, şi numărul cel de o mie de ani se aseamănă cu o zi, iar mai vârtos cu cea mai mică parte a nopţii. Că «strajă de noapte» a numit a patra parte a nopţii, cei ce li se încredinţa a străjui despărţind-o pe aceasta în patru. Şi întru a patra strajă a venit şi Domnul către Apostoli.”
[8] „Au n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit el şi carii era cu el? Cum intră în casa lui Dumnezeu şi pâinile cele ale aducerii înainte le mâncă, carele nu i se cădea să le mănânce, nici celora ce era cu el, fără numai preoţilor? Sau n-aţi citit în lege că în sâmbete preoţii în biserică sâmbăta spurcă, şi nevinovaţi sunt?”
[9] http://www.newadvent.org/fathers/0711.htm
[10] http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Sfantul_Victorin_de_Petaviu_Despre_Facerea_Lumii.pdf
[11] Facere II, 2-3.
[12] Ps. 89, 4.
[13] Vezi http://www.scribd.com/doc/4022808/Cele-cinci-minuni-cereti-geocentrice
[14] Despre Facerea lumii, NPNF1, vol. 7, pp. 341-343.
[15] Vezi „Izvoare creştine timpurii asupra vârstei lumii
„Cele mai vechi scrieri creştine păstrate până în zilele noastre şi care menţionează vârsta lumii în cronologie biblică sunt cea a lui Teofil de Antiohia (115-181 d.Hr.), al şaselea episcop al Antiohiei după Apostoli, prin lucrarea sa apologetică Către Autolicus,[8] şi cea a lui Iulius Africanul (200-245 d.Hr.) prin Cinci cărţi despre cronologie [9]. Amândoi aceşti scriitori creştini folosesc versiunea Septuaginta a Vechiului Testament, stabilind că lumea avea în jur de 5530 de ani la Naşterea Mântuitorului.[10].”
http://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Crea%C8%9Biei_%C3%AEn_Imperiul_Bizantin
[16] Înjugător, s. m.: animal de tracţiune
[17] Ierom Serafim Rose Cartea facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Sofia, 2001, p. 64
[18] Sf. Vasile, Hexaimeron 9, 1, ed. cit., pp. 170-171.
[19] Sf. Efrem, Tâlcuire la Facere 1.
[20] Idem, p. 261
[21] Sf. Vasile, Hexaimeron 2, 8, ed. cit., p. 95. Sf. Ambrozie, care a citit Hexaimeronul Sfântului Vasile, a dat aceeaşi învăţătură în propriul Hexaimeron: „în chip cu totul vrednic de arătare a vorbit Scriptura despre o «zi», nu de «întâia zi». Întrucât trebuia să urmeze o a doua, apoi o a treia zi, iar mai apoi restul zilelor, putea să se pomenească o «zi întâi», urmând astfel fireasca înşiruire. Dar Scriptura aşază rânduiala ca numai douăzeci şi patru de ceasuri, cuprinzând atât zi, cât şi noapte, să primească numele de zi, ca şi cum cineva ar zice că lungimea unei zile este întinderea celor douăzeci şi patru de ore” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron 1, 37). (n. ed.)
[22] Înainte de aceasta nimeni nu murea, Dumnezeu a creat fiinţe vii nemuritoare! Moartea nu există în sine, ea este absenţa vieţii, tot aşa precum întunericul nu a fost creat de Dumnezeu (nu există în sine), ci este absenţa luminii, (răul absenţa binelui, minciuna absenţa adevărului, urâtul absenţa frumosului, etc.)
[23] Vezi pentru aceasta mai sus la Matei Vlastare.
[24] http://www.scribd.com/doc/158082179/Consensul-Sfin%C5%A3ilor-P%C4%83rin%C5%A3i-asupra-duratei-de-24-de-ore-a-zilei-din-Facerea-I
[25] Selecţie alcătuită de Robert Sungenis şi pr. Dan Bădulescu
[26] Hexaemeron 2, 8
[27] Hexaimeron 9, 1.
[28] Hexaemeron 6:75, FC 42:282.
[29] Facere VII, 4: „Pentru că încă peste şapte zile Eu voi aduce ploaie pre pământ”
[30] Facere II, 2.
[31] Tâlcuiri la Facere¸ Despre Noe şi arcă, XIII
[32] Tâlcuire la Facere, 1
[33] 173 C Gen (E1) I, 8, (1-2) p. 80
[34] Omilii la Facere
[35] Dogmatica
Părintele Serafim Rose şi geocentrismul
Cosmologia divină şi cea umană
